Implicarea soacrei în viața cuplului este prilej de bârfă, ceartă, glume, povești.
Și nu întâmplător.
În mod tradițional, soacrele sunt unele dintre cele mai de temut personaje din viața unui cuplu.
Deși există și excepții, percepția generală este că soacra nu se poate abține să-și dea cu părerea despre viața și deciziile partenerilor copiilor lor.
Uneori, impresia despre soacre este una învățată, mai ales că auzim zicale sau basme în care ele au rol negativ, alteori este un statu quo al familiei din care provenim sau e un scenariu pe care-l trăim încă din momentul în care am făcut cunoștință cu părinții partenerului/ partenerei.
Odată stabilită familia nouă, soacrele își intră în rolul asumat mai întâi cu un sfat, apoi cu cereri care nu pot fi ignorate (vai de cei care o fac!), apoi își dezvoltă un discurs normativ („trebuie”, „așa se face”, „așa iese bine” ș.
a.
), iar apoi, destul de des, discursul dumnealor devine imperativ.
Oare de ce? Care sunt motivele care le împiedică să-și vadă exclusiv de propria viață?Permiteți-mi o generalizare, deși această „inferență” nu are la bază un raționament bazat pe multe date, doar colecții de povești.
Odată căsătorită, o femeie va afla de la mama „lui” că rețeta oricărui fel de mâncare pe care credea că o stăpânește bine nu e „așa”: că nu se pune rozmarin „când fierbe”, ci când „se răcește”, ca „să respire”, că „dacă pui sarea acum, se întărește gălușca” sau că nu poți să pui țesătura cutare la 40 de grade în mașina de spălat, că se destramă.
Sigur maioneza „se taie” dacă nu știu ce șofran e adăugat sau dacă albușul e nu știu cum.
Nici bărbații nu scapă, deoarece mama „ei” nu e mai prejos.
Proaspătul soț trebuie să fie electrician, agricultor, zidar, tâmplar, să știe să umble la telefonul dumneaei pentru a-i configura afișajul sau când „nu mai merge cartela”.
Altfel, tinerii însurăței au șanse să genereze frecvent câte un oftat de dezamăgire și buze țuguiate, mai ceva ca Meryl Streep în „Diavolul se îmbracă de la Prada”.
În timp, soția va deveni o colecție de defecte amintite subtil sau chiar vocal.
El, de asemenea, va avea parte de etichete, de la origine geografică (căci, nu-i așa, în context, regiunea din care provenim poate deveni calificativ „de rău”) la apartenența la altfel de grupuri, cum ar fi cele date de categoria de vârstă, catalogările fiind nelipsite.
Nu-i așa, dacă nu are cum să se lege mama soacră de origine sau de vârstă, sigur profesia e de vină: „așa-s inginerii ăștia”, „e militar, ce să-i faci”, „ce pretenție să ai de la un doctor? El nu știe decât pe-ale lui, dar nu e-n stare să bată un covor…”.
Invariabil, familia de proveniență e și mai și: „seamănă cu maică-sa, nu ai văzut?”, „nu vezi că așa e și soru-sa?”.
Care sunt cauzele intruziunii? Cine e, de fapt, „soacra”?CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTULDESPREMAME.
RO
