Pentru prezenta serie de glose aveam variantele de titlu: La ce-i bun/nebun populismul și, respectiv, La ce-i bun (sau cum de-i nebun) populismul.
Însă m-am tot gândit și-așa-m găsit că poate fi prea ostentativ, drept urmare căutând ceva mai simplu sau tandru cu cititorul.
Oricum eram și rămân chitit pe dezavuarea populismului, mai ales că prost (adică prejudicios și handicapant) părându-mi-se, era cât pe-aci să pun drept titlu: Pelagra populismului.
M-am abținut.
Cum știu cât de hipersensibilă și ranchiunoasă e celula românească față de orice onestitate privitoare la sensuri și consecințe (darmite îngroșare sau expunere de adevăr net, chiar dacă verdea formulare vizează veritabilă luare aminte și responsabilizarea preopinentului), iată că prefer un titlu un pic estropiat, diluat, candid.
Cel de față (sus).
Pe scurt (prea scurt ca să fie priceput și nu trecut iute peste orice privire analitică), populismul e parșiv, pervers și ipocrit – ca absolut orice flatarisire, ca orișice filistinism, fariseism, fățărnicie.
Că-n spate obligatoriu deține, cară și deloc nu dezminte nu puțină falsitate, plus interes strict meschin, vom vedea mai departe.
Într-un fel de comparație ilustrativă, ușor ridicolă (adică subliniind ridicolul subiectului abordat), populismul e oarecum ca gesticulația excesivă și coregrafia histrionică a unor dirijori simfonici.
Dirijori care nu doar bat tactul măsurii și timpilor (să nu fie încălecați/încâlciți de luarea pe arătură a membrilor de ansamblu vocal sau instrumental), nu doar indică alergări sau rarefieri de tempo, nu doar sugerează creșteri sau descreșteri de volum printre unii și-alții dintre muzicieni sau coriști.
Căci aceste elemente de comportament sau debit sonor pot fi și învățate deja în repetiții, pot fi și sugerate-n concert public prin priviri, grimase faciale sau semne corporale discrete.
Dar există dirijori care țin cu tot dinadinsul să ilustreze cu mai tot trupul lor ce se pretinde a fi transformat și perceput în sală drept exclusiv acustic.
Șefi ce se lasă furați de propria euforie mentală și senzorială, exacerbând corporal pentru a-și epuiza (cică transmite) propria energie biofizică, magnetismul strict personal.
Acuma, drept e și că dirijorii de mare pompă sau fală trăiesc intens muzica, internalizând total corporal ceea ce dirijează.
Bătrâni, cu auz atenuat, unii și fluieră, îngână, murmură târșâind melodia.
Că le scârțâie podiumul sau pupitrul ce mai contează.
De fapt, mai toți au metamorfozat partitura și viziunea ei mentală în mișcările întregului trup, iată de ce, practic, ei efectuează spontan și irepetabil un balet care rămâne de presupus că reprezintă muzică materializată, emanată direct din trup, din mișcările dumnealor.
Celibidache era un asemena „vrăjitor”, iată și de ce el detesta sau cel puțin vorbea suficient de denigrator la adresa muzicii înregistrate și puse pe disc, unde nu poate fi vizibil prezent dirijorul.
Și agreea filmările, cu-atât mai mult cu cât acestea aveau și cadre de maximă apropiere de marea-i personalitate corporală.
Nemaipomenit de filozofica sa „fenomenologie muzicală” se baza așadar nu doar pe o speculație mental-cognitivă sau pe-un vizionarism ideatic, ci și pe un orgoliu foarte bine eșafodat și mascat, constant gigantesc, în virtutea căruia considera și că muzica se exprima direct și-n primul rând chiar prin sine, prin corpul său total posedat de spiritul discursului muzical.
Oricum, să lăsăm cazul geniului său artistic sau al oricăror alți muzicieni veramente posedați, revenind la dirijorii curenți, de masă, de orice orchestruță, cor, fanfară, taraf.
Să observăm „conducătorii” șefi de orchestră de la nivelul talentului și al taliei „șefilor de sală” comensuală și convivială.
Aceștia chiar nu au de ce să fie histrionici, exagerați, captând toți ochii, putându-și reține modesta eficiență la o gestică ceva mai măruntă, poate banală.
E drept, există melomani care se extaziază înaintea oricărui balet dirijoral, admirându-l per se.
Există spectatori care vin dinadins să-l vadă pe dirijor (și aproape deloc să sesizeze vreo diferențiere strict muzicală, vreo nouă sau veche versiune la ceva ce vor mai fi auzit și pot rememora, deci compara, oarecum/relativ auditiv).
Audiția numită mai degrabă snobism e una care se ajută de ochii ațintiți pe baletul mai mult sau mai puțin figurativ al siluetei dirijorale (slavă Domnului că există televiziune, grație căruia putem vedea acum nu doar dosul-dos ci și fața și profilurile dirijorului în toată splendoarea participării neastâmpărate și a comenzilor corporale).
Iar informația sau lauda împărtășită ulterior altor inși se referă la faptul de-a-l fi văzut (sau nu) pe dirijorul cutare, în vreme ce cum a sunat muzica „sub bagheta” dirijorului cutare/cutare ține doar de ideea și exprimarea variată a muzicologului și criticului muzical, nicidecum de conștiința și percepțiea melomanului de rând.
Fiecare dirijor/dirijoare are gimnastica sa, ambalată sau rarefiată funcție de meandrele muzicale și decibelice ale discursului compozițional, pe care dacă le-ai vedea cu sonorul închis (sau cu urechile-n cască ori doape) ar fi exclusiv retorice în sens ridicol, rizibil.
Însă sub pătura ori scuza atmosferică a muzicii, respectiva gesticulație, baleiaj-baletaj aerian contează mult pentru unii melomani.
Ei își asigură satisfacția concertistică atât funcție de respectivul decorativism vizual dinamic, cât și după reputația aprioric convingătoare și constrângătoare a numelui dirijorului, la care se va adăuga imparabil și efectul covârșitor al aplauzelor furtunoase asigurate spontan de grosul publicului.
Adevăratul conținut, cel strict acustic-auricular, e pentru nu puțini unul secund.
-Citeste restul articolului pe Contributors.
ro
