Desfășurată cvasi-simultan cu a treizecea ediție, jubiliară, a Festivalului Shakespeare, ediția din acest an a TESZT, Festivalul Euroregional de Teatru, festival organizat de Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, și-a serbat la rându-i jubileul.
TESZT a împlinit în 2024 15 ani de existență.
Pe parcursul a șapte zile, în perioada 19-26 mai, timișorenii și nu doar ei, ci și un număr consistent de invitați din România ca și de pe alte meleaguri ale Lumii, printre oaspeți numărându-se și critici de teatru, au avut ocazia de a urmări 24 de spectacole.
De genuri diferite, adică de teatru dramatic ca și din zona musicalului sau din aceea a teatrului dans.
În marea lor majoritate plasate în zona experimentului.
A punerii la încercare a noi formule de exprimare spectaculară.
Că doar nu degeaba în numele acestei importante manifestări de cultură teatrală este lesne identificabil cuvântul test.
E vorba despre spectacole jucate în spații diferite, celor aflate în interiorul Teatrului-gazdă, îmbogățite de câțiva ani prin eforturi proprii cu o Sală Pictură, asociindu-li-se neconvenționalul.
Înțelegând prin asta fie o clădire dezafectată a Facultății de Hidrotehnică, acolo unde a putut fi văzut ori revăzut copleșitorul spectacol 1978 (regia: Timi Janezič), producție pe care nu mă sfiesc a o numi de patrimoniu a instituției organizatoare, sau zone pitorești ale Timișoarei în care teatrului în felurite forme de expresie li s-au alăturat muzica.
Teatrul-gazdă, lider absolut al vieții teatrale timișorene a momentului, a profitat de ocazie spre a -și pune în valoare încă o foarte bună producție recentă cu Pericle.
Regizată de Philip Parr.
Reprezentația din Festival a fost prefațată de vernisajul expoziției de pictură a actorului Mátyas Zsólt Imre.
Unul dintre componenții fe bază ai trupei timișorene.
Dacă mai punem la socoteală faptul că Teatrul Municipal Satiric Kerepuh –Croația a adus o reprezentație cu azi atât de des jucata Îmblânzirea Scorpiei și că finalul Festivalului a fost asigurat de concertul intitulat Shakespeare rămâne, în care trupa WH a propus echivalențe muzicale unor celebre versuri shakespeariene (concept: Albert Márkos), e de domeniul evidenței că și la Timișoara, și la TESZT, nu doar la Craiova, a fost testată perenitatea creațiilor marelui Will.
Am văzut la data premierelor atât 1978 cât și Pericle.
Mi-am făcut atunci nu doar datoria, ci am dat expresie și bucuriei de a scrie despre ele.
Din păcate pentru mine, am putut rămâne la Timișoara numai un număr limitat de zile.
Zile totuși suficiente pentru a constata cu ochii proprii diversitatea ofertelor TESZT 2024.
Un punct forte din conceptul de festival elaborat de curatorii Simona Donici și Balázs Attila.
Am văzut și Monoloagele solitudinii, remarcabilul spectacol realizat sub egida Companiei Arte-Factum de regizorul Kocsárdi Levente (da, actorul foarte bun care poate fi văzut în Pericle este regizor cu diplomă) și cred că a fost foarte bună ideea programării acestei montări care nu are cum să nu te pună pe gânduri în TESZT 2024.
Fie și numai pentru motivul fiindcă, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi este silit să treacă testul singurătății.
Comentez, în cele ce umează, patru, doar patru spectacole văzute de mine cu titlu de noutate absolută la sfârșit de mai în Timișoara.
1.
Mai sus-menționatul spectacol cu Îmblânzirea scorpiei este, așa cum se cuvenea de altfel, cum impunea textul situat în zona-comediei.
Aș spune că regizoarea lui, Selma Spahić ,a intenționat să ne prezinte binecunoscuta scriere shakespeareană chiar mai comică decât este.
Dorință ce s-a îndeplinit în mare parte datorită unei trupe de actori bine închegată, cu disponibilități ludice evidente.
Selma Spahić a interpolat textul de spectacol cu o serie întreagă de informații referitoare la celebrul Teatru Globe (pe care, de altfel, îl sugerează și decorul semnat de Matija Blašković) ca și la modul în care erau jucate pe vremea lui Shakespeare rolurile feminine.
Reamintindu-ne că, pe atunci, femeilor nu le era permis accesul pe scenă.
De aici a fost de ajuns numai un pas spre a se ajunge la adevărata miză a spectacolului.
Adică plasarea lui în zona mișcării feminine.
Lucru făcut însă nu la modul agresiv, ci comic și cu o binevenită și atent controlată doză de auto- ironie.
Slavă Domnului, Selma Spahić nu este Carmen Lidia Vidu! Urmărind spectacolul de la Teatrul Municipal Satiric Kerempuh din Zagreb mi-am amintit că, în urmă cu mai bine de treizeci de ani când sărbătorindu-l pe cvasi-miticul Jan Kott și întrebându-se dacă mai este Shakespeare contemporanul nostru, Asociația Internațională a Criticilor de Teatru și-a pus și întrebarea dacă nu cumva Shakespeare a fost sexist.
A fost.
Indubitabil Numai că a fost, așa cum a demonstrat și spectacolul din Croația, în chipul în care i-au impus să fie spiritul și canoanele vremii vremii.
De aici și monologul cu schepsis din final al Katarinei, apăsat marcat de interpretarea conferită de titulara rolului .
Actrița Linda Begonja.
2.
La o primă vedere, A fost odată la Novi Sad, spectacol al Teatrului din Novi Sad-Serbia, s-ar situa în zona divertismentului în stare pură.
Putem vedea în el un cabaret de esență superioară, scris de Urbán András, Lénárd Róbert și Oláh Tamás, regizat de Urbán András însuși, în care muzicii originale compusă de Szerda Árpád îi sunt asociate șlagăre celebre și arii de mare popularitate din operete.
Ca și și solicitanta coregrafie creată de Gerge Krisztián.
Acestora le revine vizibil partea leului.
Vreo 25 de interpreți, unii actori profesioniști de felurite vârste, alții încă studenți schimbă între ei replici, se completează ori se iau la harță și mai ales cântă și dansează fără cusur.
Nu exagerez deloc.
Toți cei aflați pe scenă cântă și dansează impecabil.
O fac rememorând în acest chip istoria unui Teatru care tocmai împlinise 50 de ani de existență.
Semicentenar aniversat cu doar o seară în urmă.
Între două cântece sau două dansuri, la granița dintre vis și realitate, în prelungirea semi-bahică a petrecerii aniversare, interpreții aduc în discuție o serie întreagă de teme.
De teme și probleme.
Ca, de pildă, condiția materială precară a actorilor.
Sau ce se întâmplă mai mult sau mai puțin ok și moral în culise.
Rivalitățile dintre vedete, dorința altor artiști de a le lua locul consacraților.
Ierarhiile mai mult sau mai puțin corecte din interiorul trupei.
Bătaia pe roluri, reproșurile și resentimentele de după afișarea distribuțiilor.
Lupta dintre clasic și modern.
Refuzul ori deplina acceptare a tot ceea ce înseamnă contemporaneitatea și modernizarea formelor de expresie teatrală.
Raporturile Teatrului cu comunitatea.
Numai că principalul creator al textului și totodată regizorul spectacolului, binecunoscutul Urbán András, e prea deștept și prea profund ca să se limiteze numai la asta.
A fost odată la Novi Sad este, de fapt, o mostră de teatru –manifest și aș zice chiar de teatru-petiție.
De manifest care avertizează asupra riscului pierderii identității minorităților, de petiție adresată decidenților administrativi și politici care trebuie sau ar trebui să aibă în vedere și nevoile culturale ale comunităților.
3.
A cincisprezecea ediție a TESZT a fost onorată de prezența excepționalului artist care este Josef Nadj.
Născut în urmă cu 67 de ani în Serbia, Nadj a devenit o celebritate în Franța.
Timișorenii și invitații prezenți la Festival au avut parte de o miraculoasă, incredibilă surpriză.
Aceea de a vedea înainte de premiera oficială Full Moon/Luna nouă.
Producție a Companiei 3+1 din Franța în care alături de 7 artiști de culoare (7 din cei 8 care au performat cu câtva timp în urmă în Omma) a evoluat, ca de obicei, și Maestrul.
Purtând iconica lui mască neagră, completată la un moment dat de o alta și la fel de celebra lui perucă albă.
Mizând imens pe expresivitatea membrelor, în primul rând a mâinilor cu care parcă ar scrie ceva pe aer, Nadj joacă un personaj care observă, notează.
Care pare a fi un intrus cu ambiții civlizatoare și care se lasă, de la un moment dat acaparat, sedus până la includere de sonurile tradiționale africane sau de cele jazzistice pe care dansează Thimoté Ballo, Abdel Kader Diop, Aiper Foundou, Bi Jean Ronsard Irié, Jean-Paul Mehansio, Sombewedien Marius Sawadago, Bouskon Séré.
O fac la bustul gol, bust invadat de sudoare, relevată de light designul creat de Sylvain Blocquax.
Și chiar dacă trupurile unora dintre dansatori (cred însă că celor prezenți pe scena din mai sus-amintita Sala Pictură li s-ar potrivi mai degrabă denumirea de dansactori, propusă mai demult de Gigi Căciuleanu), mișcările sunt admirabile, minuțios coordonate.
Spectacolul gândit de Nadj are deliberat două finaluri.
Numai că de data asta aceste două moduri de clôture au o semnificație aparte.
După primul final și primul rând de aplauze furtunoase, pe neaștepate muzica repornește.
E însă vorba despre un alt fel de muzică.
De sonuri europene.
Aplauzele după acest al doilea final sunt încă și mai puternice.
Firește, Nadj a avut în vedere și potențarea entuziasmului public.
Însă cred că a dorit îndeosebi să sublinieze complementaritatea benefică a culturilor.
Durabilitatea acestei complementarități.
_Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
