Scriind acest text*, am descoperit motivul surprinzător pentru care un volum de Vladimir Tismăneanu e atât de greu de prefațat: inevitabil, și cea mai obiectivă dintre caracterizările care i se pot face acestui filosof al ideilor în raport cu opera sa ajunge să se transforme într-un laudatio.
Există un inefabil care îi desparte, în istorie, pe profeți de impostori, la fel cum îi separă pe apostolii rectitudinii morale de acrobații amoralității descalificante.
În cazul lui Vladimir Tismăneanu, acest inefabil l-a însoțit pretutindeni, în biografie la fel ca și în operă.
Cartea de față este cea mai recentă dovadă în acest sens, adăugându-se unui deja foarte lung șir de mărturii publice, în lumina cărora Vladimir Tismăneanu se distinge ca fiind cea mai avizată, mai lucidă și mai vitriolantă voce a Adevărului care strigă în pustie, devoalând cheile de boltă ale istoriei totalitare recente, pentru ca ea să nu se repete prea curând.
Detractorii săi, negăsindu-i hibe de ordin moral și neîndrăznind să-l provoace la duel în arena competenței academice, au făcut deseori caz de genealogia autorului acestei cărți.
Ascendența sa ca fiu al unui cuplu de true believers comuniști nu a făcut decât să-i ofere lui Vladimir Tismăneanu atuuri de invidiat, ca analist și interpret, prin proximitatea de flacăra marilor pasiuni ideologice ale secolului XX.
Or, Vladimir Tismăneanu se înscrie negreșit în ceea ce deseori numește, în scrierile sale, „panteonul onoarei”, în compania unui Vladimir Ghika și la antipozi față de Vladimir Lenin sau mai recenta sa reîncarnare, Vladimir Putin – cel pe care autorul acestui volum (infatigabil și totalmente neatins de vreo urmă de teamă) nu s-a sfiit să-l demaște public ca fiind monstrul autoritar pe care orice om cu judecata nealterată îl recunoaște astăzi drept figura planetară a genocidului contemporan.
Odată cu schimbarea la față a societății, care actualmente învață mai mult de pe rețelele sociale decât din aulele universităților, s-a acutizat și nevoia ca vocile de intelectuali angajați să se facă auzite în agora.
Reperele sunt puține, influențele nefaste abundă, iar discipline altădată rezervate specialiștilor, precum istoria sau științele politice, au ajuns subiecte abordate cu o lejeritate pe care doar iresponsabilitatea epistemică și cinismul o pot explica.
De ce este nevoie de încă o carte care să tălmăcească ororile secolului trecut, care să conceptualizeze, să resitueze, să structureze, să (re)definească motivațiile de ordin ideologic care au condus la manifestările profund antiumane ale „gemenilor totalitari” despre care vorbea François Furet? O scurtă privire asupra felului în care arată societatea contemporană la nivel global – cu precădere ura pătimașă de sine și deformațiile de viziune asupra propriului trecut de care se face vinovată ceea ce numim Occidentul, Vestul sau Lumea liberă – poate fi lămuritoare.
Automat, o asemenea întrebare devine retorică înainte de a fi formulată până la capăt.
Prinși între lipsa gândirii critice și abundența de alternative toxice pe care social media li le oferă, pentru o parte a tinerilor interesați de istorie politică, de dinamicile sociale motivate ideologic și de chestiuni precum inechitatea economică sau neacordarea anumitor drepturi minorităților sexuale, de pildă, idealismul vârstei se poate transforma într-o ușă deschisă către polarizare și manifestări extremiste.
Bunăoară, o studentă Erasmus venită de la Paris, comunistă autodeclarată, îmi mărturisea la curs, cu maximă nonșalanță, că experiența șederii în România i-a fost umbrită până la punctul intrării în depresie prin faptul că nu a putut fi prezentă la protestele de stradă din Franța, pentru a se angaja ea însăși în acte de violență împotriva poliției, pe care le considera o datorie civică.
Oare această tânără pariziancă ar fi gândit altfel dacă s-ar fi numărat printre studenții profesorului Tismăneanu la cursul de istorie a totalitarismului? Nu am nicio îndoială că da.
În lipsa unui amfiteatru imens care să ne permită tuturor accesul la dialogurile lămuritoare găzduite de către University of Maryland, soluția cea mai la îndemână este să recurgem la cărți precum cea de față, care să ne inculce atracția pentru moderație și să ne înlesnească o înțelegere superioară a ciclicității pe care valurile istoriei o desenează permanent.
Vladimir Tismăneanu este un intelectual public care a făcut din generozitatea față de tinerii care vor să-i calce pe urme un modus vivendi.
El nu încurajează epigoni, ci cultivă egali.
Are o vocație pedagogică autentică și o veritabilă pasiune a mentoratului.
Faptul că Vladimir Tismăneanu este o minte sclipitoare nu ține de registrul adulației subiective, ci de minimul spirit de observație al unui evaluator onest.
A afirma răspicat că e nevoie de vocea lui Vladimir Tismăneanu în spațiul intelectual românesc e o grosieră subapreciere a secetei de voci lucide și curajoase pe care o resimt toți cei preocupați de hățișurile istoriei recente și de filosofia politică, în ansamblu.
Am spus-o și o repet: Vladimir Tismăneanu este, înainte de toate, un intelectual și un profesor.
Diluarea prin suprautilizare, ad nauseam, a celor doi termeni nu face decât să reconfirme distanța astronomică dintre ceea ce ar trebui să denumească ei în fapt și ceea ce ni se oferă, ca exponent al lor, în contemporaneitatea neaoșă.
Vladimir Tismăneanu este, așadar, o raritate.
Doct cu asupra de măsură, reușește să nu fie intimidant.
I se adresează cititorului emulând prospețimea dialogului cu propriii studenți din sala de curs.
Naturalețea conexiunilor pe care le face între zecile de autori citați și de concepte amintite în trecere e amețitoare, însă limpezimea concluziilor e întotdeauna kantiană.
Modul în care Vladimir Tismăneanu conceptualizează fenomenele politice și avatarurile ideologice ale Răului în veacul trecut este o performanță epistemică.
Rarisim se întâmplă, chiar și în rândul celor mai titrați autori de bestselleruri pe teme de istorie și filosofie politică, ca vocația pedagogică, pasiunea pentru propriul domeniu de cunoaștere, talentul scriitoricesc, claritatea morală și familiaritatea intimă, într-un spumos stil anecdotic, cu evenimentele și figurile-cheie ale perioadelor aduse în discuție să se întâlnească într-un asemenea cocktail auctorial, fermecător pentru cititorul profan și lămuritor pentru specialiștii problematicilor pe care Vladimir Tismăneanu le preferă.
A-l descrie pe Vladimir Tismăneanu ca fiind ceea ce cu prea mare ușurință numim „spirit enciclopedic” ar fi o palidă redare a culturii amețitoare de care profesorul româno-american dă dovadă, în mod cu totul neostentativ și totuși atât de evident, în fiecare dintre textele pe care le publică.
În ciuda prolificității sale uluitoare, Vladimir Tismăneanu nu este un grafoman, ci un expert și un cuceritor.
Deși abordează teme pe cât de serioase și de sumbre, pe atât de complexe și de inaccesibile cititorului neavizat fără un subtil ghidaj, Tismăneanu reușește să nu obosească, să nu plictisească, să nu supraexplice, să nu (a)pară condescendent.
Unde alți reputați specialiști ai aceluiași domeniu elucubrează fără o miză clară, eseurile lui Tismăneanu dezvăluie și decodifică, rămânând impecabile retoric și încântătoare din punct de vedere stilistic.
Cartea de față vine în întâmpinarea multora dintre frământările căutătoare de explicații pe care cei interesați de istorie le-ar putea avea, tema principală fiind monstruoasele întruchipări ale Răului pe care cele două religii politice ale secolului trecut le-au făcut posibile.
Cititorii familiarizați cu opera lui Vladimir Tismăneanu vor descoperi, grație acestui nou volum, o voce auctorială mai directă, neîngrădită de rigorile uneori anoste ale scrisului academic, pe alocuri mai ludică și mai asumată, la fel de gravă și de sentențioasă acolo unde e cazul, dar mai ales cassandrică – îndeosebi dacă luăm în calcul metamorfozele contemporane ale spectrelor ideologice genocidare, prezente pe scena politică a momentului, cu precădere în ceea ce ne place să numim „Lumea liberă”.
Fără a cădea vreodată în capcana autoreferențialității, autorul are obiceiul sănătos de a-și acorda tonalitatea interioară în cheia modestiei intelectuale, ceea ce îl scutește de supărătoarea suficiență de amvon care face ca operele altor specialiști în istoria politică a secolului XX să fie greoaie și neplăcut de parcurs.
În ciuda erudiției colosale (epitetul se dorește strict descriptiv, deși exercițiile de admirație la care se va deda cititorul avizat, respectiv momentele de cumpănă epistemică ale celui neinițiat nu estimez că vor fi puține) și a pendulărilor transdisciplinare pe care le face permanent, Vladimir Tismăneanu reușește să traducă tribulațiile ideologice ale veacului trecut într-un limbaj limpede, captivant, percutant și neverosimil de agreabil, dată fiind tematica recunoscută drept complexă și greu de digerat.
Nefăcând, așadar, paradă – în stilul obositor-didacticist al atâtor istorici și filosofi politici – de propria erudiție, Vladimir Tismăneanu navighează admirabil distanța îngustă dintre epatarea prin cunoaștere și aroganța infantilizantă a suprasimplificării.
Nu recurge niciodată la ceea ce, în engleză, se numește name-dropping.
Nenumăratele referințe biografice, istorice, politice, literare, muzicale și cinematografice care populează acest volum compun un fascinant puzzle, grație căruia adevărurile indigeste ale teribilului secol XX ies la iveală cu splendidă claritate.
Dincolo de analizele făcute cu precizie chirurgicală, argumentate la virgulă și susținute de un eșafodaj conceptual inatacabil, Vladimir Tismăneanu nu se poate abține să nu se reveleze cititorului, printre trimiteri bibliografice și rafinate demonstrații politologice, drept un umanist și un idealist impenitent.
Nu ezită să-și motiveze fascinația pentru domeniul de cercetare abordat prin recursul la ceea ce interpretează drept fibra superioară a umanității: „Gândirea, pentru Arendt, nu poate fi separată de judecata morală, acea capacitate și acea obligație prin care, vorba lui Mihail Sebastian, «trecem cu un cap mai sus de zoologie»”.
– Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.
ro
