Ciclicitatea istoriei este un fapt de necontestat, iar cei care nu iau în seamă acest lucru sunt, în general, aspru pedepsiți.
În repetate cazuri, aceia care au ignorat lecțiile trecutului au fost sancționați de furcile caudine ale uitării.
Poate unul dintre cele mai elocvente exemple în acest sens este raptul teritorial suferit de Cehoslovacia în 1938.
Povestea tragică a acestei țări, care, ignorată de puterile occidentale, a cedat teritorii pentru satisfacerea pretențiilor unui dictator nebun și a sfârșit prin a dispărea de pe harta pentru o bună perioadă de timp, își are corespondentul în trecutul apropiat prin ceea ce s-a întâmplat cu Ucraina, în 2014.
Similar Cehoslovaciei antebelice, și Ucraina a fost nevoită să cedeze Rusiei peninsula Crimeea.
Nedorind să provoace Rusia, Occidentul a închis ochii la această agresiune, crezând că în acest mod va evita un război.
Evenimentele ulterioare au dovedit cât de mult s-a înșelat.
Pentru a înțelege exact cum s-a putut întâmplă acest lucru, vom analiza ambele cazuri separat, evidențiind similaritățile.
Cehoslovacia apare ca stat pe harta Europei după încheierea primului război mondial, fiind una dintre țările care au beneficiat în mod direct de dispariția Imperiului Austro-Ungar.
Ulterior, în 1924, va încheia cu Franța un tratat de asistență mutuală, care practic îi garanta granițele.
Problema principală a Cehoslovaciei era faptul că populația era, într-o oarecare măsură, fărămițată etnic.
Astfel, pe lângă majoritatea cehă, exista un procent semnificativ de slovaci, iar în regiunea sudetă trăia o importantă populație de origine germană.
Pe tot parcursul perioadei interbelice au existat tensiuni etnice între aceștia, mai ales între majoritatea cehă și cei aproape 3 milioane de etnici germani din regiunea sudetă, care vedeau cu ochi buni chiar o uniune cu Germania sau Austria.
Situația a degenerat în perioada Marii Crize Economice, care a cauzat o înrăutățire a situației economice a minorității germane.
Astfel, se estimează că peste 60% din dintre aceștia erau șomeri la mijlocul anilor ’30.
Acest lucru a coincis cu venirea la putere în Germania a Partidului Nazist, al cărui lider, Adolf Hitler, promisese readucerea tuturor vorbitorilor de limba germană în granițele țării.
În același an cu venirea lui Hitler la putere, 1933, Konrad Henlein înfințează în Cehoslovacia Partidul Germanilor Sudeți, care milita pentru o unire cu Germania.
În mod deloc surprinzător, acest partid va fi puternic susținut de Hitler.
Lucrurile vor merge mai departe, până în punctul în care acest partid pro-german înființează o mișcare paramilitară, finanțată și susținută de Germania.
Aceasta avea ca scop acte de sabotaj contra cetățenilor cehi.
Deși realiza că o ocupație militară a regiunii sudete nu era de dorit în acel moment, Hitler declara deschis că dorește o unire cu acest teritoriu locuit de etnici germani.
Premizele unui conflict armat erau evidente, însă, cu ororile primului război mondial încă proaspete în minte, liderii occidentali doreau să evite acest lucru cu orice preț.
Această idee era susținută, în principal de către premierul britanic, Neville Chamberlain, care era pregătit să-i acorde lui Hitler orice concesie politică și teritorială, pentru evitarea unui conflict.
Acesta nu era, în niciun caz un susținător al cauzei germane, însă rapoartele militare britanice interne arătau că Marea Britanie nu era momentan pregătită pentru un conflict cu Germania nazistă.
De asemenea, Chamberlain era convins că, făcându-i concesii lui Hitler, acesta se va mulțumi cu teritoriile cehe primite.
Chamberlian l-a și convins de acest lucru și pe omologul său francez, Deladier.
Ulterior, s-a dovedit că această prezumție era total falsă.
În septembrie 1938, Chamberlain călătorește în Germania și se întâlnește cu Hitler, fiind de acord ca toate teritoriile cehe locuite de o majoritate germană să fie cedate Germaniei.
Reprezentanții cehi nu au fost prezenți la aceste discuții, și de altfel nici nu au fost consultați.
Astfel, pe 29 septembrie 1938, se semnează, la Munchen, un tratat care prevedea că Germania să ocupe regiunea sudetă, condiția fiind renunțarea la invazia cu care anterior amenințase.
Actul a fost semnat de Hitler, Chamberlain, Deladier, din partea Franței, precum și de dictatorul italian Benito Mussolini.
Inutil a mai spune că diplomații cehi nu au fost primiți la tratative.
.
.
Cehoslovacia a fost informată de Franța și de Marea Britanie că ar putea să se opună Germaniei de una singură sau să accepte anexarea regiunii.
Guvernul cehoslovac, înțelegând că o luptă solitară cu naziștii era fără speranță, a capitulat (pe 30 septembrie) și a fost de acord să se supună acordului.
Astfel, în octombrie 1938, Germania ocupă regiunea sudetă.
Însă chinul Cehoslovaciei nu se oprește aici.
Polonia ocupă regiunea Zaolzie, aflată la graniță și locuită de etnici polonezi, iar Ungaria anexează Transcarpatia, zonă cu o populație majoritar maghiară.
Teritoriul ceh rămas devine satelit german, sub denumirea de Protectoratul Boemiei și Moraviei.
Ce a mai rămas din fostul stat cehoslovac devine Republica Slovacă, în fapt un alt satelit german.
Ineficiența liderilor occidentali de a se opune dorințelor teritoriale absurde ale lui Hitler a dus la dispariția unui stat de pe harta existentă a Europei, ce era garantată de sistemul versaillez.
Cercetările ulterioare au arătat că poziția de forță pe care Hitler o adoptase era un bluf, un balon de săpun.
În realitate, ofițerii superiori germani erau gata chiar de o revoltă, considerând că Germania nu era în niciun caz pregătită din punct de vedere militar pentru un conflict cu Franța și Marea Britanie.
Nume importante de la vârful ierarhiei germane, precum Franz Halder, generalul Beck, sau amiralul Canaris, organizaseră un complot care prevedea arestarea lui Hitler, în cazul în care acesta ar fi ordonat o invazie.
În ceea ce privește opinia publică occidentală, aceasta a fost în general favorabilă Acordului de la Munchen.
Oamenii erau convinși că a fost evitată tragedia unui nou conflict militar prin satisfacerea pretențiilor teritoriale limitate, venite din partea dictatorului german.
La întoarcerea la Londra, Chamberlain a fost primit ca un erou care a evitat războiul, fiind celebru gestul său din fața ziariștilor adunați la aeroport de a flutura actul rușinos al tratatului proaspăt semnat, precum și fraza rostită: „Am adus pacea timpurilor noastre!”.
Ridicolul momentului avea să fie dezvăluit mai târziu, când semnarea acelui tratat nu numai că a consfințit destrămarea sistemului versaillez, pentru care muriseră milioane de oameni în primul război mondial, și a dus la dispariția unui stat de pe harta Europei, dar nici nu a eliminat pericolul unui alt conflict militar mondial.
Similar cu Cehoslovacia anului 1938, și Ucraina avea în 2014 frontierele garantate de tratate intarnaționale bilaterale, unele încheiate chiar cu Rusia.
Acest lucru nu i-a folosit la nimic în iarna acelui an, când Rusia a ocupat peninsula Crimeea, pretextând o „misiune umanitară” a trupelor sale, care nu aveau alt scop decât ajutarea etnicilor ruși.
Sună cunoscut?Dincolo de visurile grandomane pe care Vladimir Putin le-a avut întotdeauna, principalul motiv pentru care Rusia a ocupat acest teritoriu în dauna vecinului ucrainean a fost reprezentat de vectorul pro-european care începea să-și facă simțită prezența în Ucraina.
Astfel, în toamna anului 2013 Ucraina semnase un acord de asociere la UE, ceea ce a provocat profunda nemulțumire a Kremlinului.
Temător, președintele Ianukovici va refuza semnarea acestui tratat, ceea ce va duce la proteste de stradă la Kiev, cunoscute sub numele de Euromaidan.
În urma acestora, Ianukovici va parăsi țară.
Anterior, în 2013, Rusia desfășurase trupe în zona Marii Negre, pretextând asigurarea securității Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci.
În perioada 20-22 februarie 2014, Rusia începe în mod deschis acțiuni agresive.
Ucrainenii și tătarii din Crimeea organizează proteste în favoarea păstrării status-quo-ului teritorial.
Acestea sunt contracarate de mișcări de protest ale activiștilor pro-ruși ai partidelor «Unitatea Rusă» și «Blocul Rus», care au fost sprijinite financiar de Moscova.
Militarii care au ocupat clădirile administrative din orașele principale nu purtau însemnele armatei ruse, încălcând astfel orice convenție militară internațională.
Aceștia au fost numiți, ulterior, „omuleții verzi”.
Au fost blocate căile de acces către Ucraina continentală.
La televiciunile ruse este prezentat filmul „Crimeea.
Drumul spre casă”, o odioasă propagandă care justifica agresiunea militară asupra Ucrainei, dar transmitea și un mesaj clar puterilor occidentale: Rusia era pregătită să folosească arme nucleare, în cazul în care Ucraina era ajutată.
Pentru a da o urmă de legitimitate invaziei, în luna mai este organizat un referendum în Crimeea, unde cetățenii erau invitați să-și spună părerea în legătură cu trecerea peninsulei sub conducerea Rusiei.
Neexistând observatori internaționali independenți, rezultatele acestuia trebuie luate ca atare, o proporție covârșitoare de 95% din votanți alegând Rusia.
Comunitatea internațională nu a recunoscut niciodată acest simulacru de referendum.
Protestele guvernului ucrainean au rămas fără ecou în Occident.
Sigur că atât UE, cât și aproape toate guvernele europene, și nu numai, au condamnat această agresiune.
Sigur că Rusia a primit sancțiuni economice, dar asta a fost în 2014 tot ce s-a făcut.
De menționat că Ucraina de acum 10 ani nu ar fi fost în niciun caz capabilă să ducă un război de durata cu Rusia, așa cum o face astăzi.
Similar cu regiunea sudetă, în 1938, când puterile vestice nu s-au opus în mod hotărât lui Hitler, Crimeea a fost sacrificată în 2014 rușilor, mergându-se pe premiza că pretențiile teritoriale aberante ale lui Vladimir Putin se vor opri aici.
Pacea fusese salvată.
Sau nu? Știm cu toții ce s-a întâmplat în februarie 2022, când Rusia invadează Ucraina.
Asemănarea dintre cele două cazuri este destul de evidentă, morală fiind că poate, la un moment dat, liderii europeni vor înțelege că pacea nu poate fi obținută sub nicio formă satisfăcând capriciile unui dictator.
Surse:
