Lipscaniul, centrul istoric al Bucureștiului înseamnă și un spațiu în care s-ar cuveni să facem istorie.
Nu doar al unei damblale bahice non stop.
Există aici un loc care recurge la o alternativă: Memoria.
Pe strada Lipscani 41 se află Muzeul Micul Paris, propulsat de către review-urile vizitatorilor români, străini, și a căutătorilor de o oază de tihnă drept al doilea muzeu din București,după clasamentul realizat de cel mai notoriu portal mondial de turism Tripadvisor.
O inițiativă privată crează de ani de zile altceva decât zgomot în Lipscani.
Fără ajutor de la stat, în mijlocul unui război al intereselor și al decibelilor.
Un Muzeu care oprește clipa și o rafinează.
Am stat de vorbă cu Eugen Ciocan, creatorul acestui muzeu, despre această reușită.
Cum s-a ajuns la un Mic Paris în București? Aici la mijloc de secol 19 nu era nicio structură urbană, niciun centru și ce se zice astăzi „centru istoric”.
Erau case de-a valma pe malul unei gârle.
Dar la finele lui XIX se ivește un context care face posibil acest viraj către civilizație: regalitatea, independența și intrarea în scenă a unei clase medii: burghezia.
O premieră pentru societatea noastră.
Acești oameni și-au trimis copiii la Paris la studii, și aceștia s-au întors de acolo nu doar cu pălăriuțe, ci mai ales cu elemente de civilizație franceză.
România a fost rezultatul unui fericit concurs de împrejurări, în care Franța a jucat un rol decisiv prin politicile lui Napoleon III.
Bucureștiul intră într-o etapă de transformare radicală, după model francez.
Arhitectură, legislație, stil de viață, educație, și modă, distracție – iar orașul capătă această poreclă „Micul Paris”.
Astfel, din turciți, ne-am trezit franțuziți.
Mi se pare o poreclă de patrimoniu, căci în fond e vorba despre o comparație cu buricul civilizației europene.
Mă îndoiesc că vreodată vom avea parte de o comparație mai bună.
Muzeul Micul Paris are două Saloane: unul francez, unul Oriental.
Muzeul Micul Paris surprinde istoria vieții private din acea epocă.
Pătrundem aici într-o casă burgheză, reconstituită până în cele mai mici detalii.
Salonul francez față în față cu cel oriental-otoman.
În casele burgheze ale epocii se petrece un șpagat înte două civilizații.
Și am senzația că acest șpagat continuă și azi în capul nostru.
Cu o emisferă zicem gen management, iar cu celaltă, bacșiș sau ciubuc.
Din acest punct de vedere, aș observa că omul târăște după sine, conștient sau nu, trecut.
Oricât am crede că suntem ființe ale prezentului, dedicați clipei, noi suntem doar trecut.
Fie că e vorba de sedimentare genetică, de condiționare culturală sau de alcătuire biologică, totul este trecut.
Prezentul este, ca să zic așa, efemer.
Nu poți să pui degetul pe prezent, căci prezentul este secunda care trece.
Muzeul este o fugă din prezent.
Muzeul Micului Paris funcționează ca o deschidere pentru ființele noastre prea ancorate în prezent.
Amintește că suntem trecut.
Amintește că avem o componentă culturală și una genetică.
Și Iar între acești doi stâlpi, e o deschidere: Muzeul.
O intrare în alt timp, o trecere în altă realitate, dar și un loc care reface viața de odinioară.
Este, dacă vreți, o crachelură, acea fisură micronică ivită cu timpul pe suprafața tablourilor sau a porțelanului.
Infinitezimale fisuri tocmai bune pentru a ne ascunde în ele.
Locul acesta este o asemenea crachelură în Centrul Istoric, printre mulțimea de locante.
Muzeul înceacă să compenseze acest dezechilibru.
Cum ai decorat astfel Muzeul? Am intrat în multe case burgheze din București și am văzut relația asta turco-pariziană, ca să zic așa.
și Experiența mea de decorator a contat mult în amenajarea Muzeului.
În crachelură e plin apoi de voalete, de rochii din altă lume.
Uite cupa de șampanie.
Spune-mi povestea ei.
Este vorba de o cultură a obiectelor cu statut nobil, obiecte care ne aproprie de registrul ritualic al existenței.
Cupa unui paha dă indicii despre statutul social al proprietarului.
Așa a apărut noțiunea de picior al unei cupe.
Paharele nu aveau picior.
S-a inventat piciorul ca să poți priza un pahar de picior și să arăți celorlalți cine ești.
Nu oricum, ci ținând în mâna ta un pahar de șampanie din cristal, gravat manual.
Ăsta e loc al pasiunii.
De asta uimește.
Nu ai pus lucruri fără rost.
Și le știi sensul.
Fotografiile acestui articol aparțin Muzeului Micul Paris.
Fac parte din campania de promovare Facebook.
ALTE vești bune din lume:Din 10 milioane de oameni doar unul e fellow Ashoka Internațional.
De miercuri, România are doi fellows: Vera Marin și Monica Boța-MoisinTeleleu.
eu, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț.
Cum să faci din dragostea ta o eternă călătorie.
Și o expoziție de vizitat în Noaptea MuzeelorAteneul Român este “Marcă a Patrimoniului European”.
Și Filarmonica va fi pe măsura luiDe ce s-au certat și bătut oamenii pentru pisica Joro din bibliotecă? De ce? De ce?Au înflorit Bujorii de stepă de la Zau de Câmpie.
Săptămâna viitoare e Festivalul bujorului
