Inspirat din povestea tragică a unui viol, filmul românesc „Trei kilometri până la capătul lumii” a fost premiat în 2024 la Cannes.
Regizorul Emanuel Pârvu a vorbit într-un interviu pentru HotNews.
ro despre lumea pe care o descrie în acest film despre care The Guardian a scris că este „O dramă dură despre o comunitate întreagă care vrea să ignore diferențele celorlalți, dar și propria ei vinovăție”.
Filmul „Trei kilometri până la capătul lumii”, regizat de Emanuel Pârvu, este singurul film românesc care a fost prezent anul acesta în competiția oficială de la Cannes.
Producția a fost recompensată cu premiul Queer Palm (dintr-o selecție de 18 lungmetraje), pentru tematica LGBTQIA+ abordată, în cadrul unui juriu din exteriorul competiției, prezidat în 2024 de regizorul belgian Lukas Dhont.
„Trei kilometri până la capătul lumii”, filmat în Delta Dunării, se axează pe relația dintre părinți și copii și spune o poveste dură, într-o comunitate mică de la sat, care ne invită la dialog și acceptare.
Regizorul Emanuel Pârvu a fost cunoscut inițial ca actor, dar în 2005 a intrat în regie, după ce a lucrat la teatrul Bulandra din București, urmat de teatrul independent Green Hours.
Piesa pe care a scris-o în 2006, „Sectorul S”, a fost nominalizată la „Premiul pentru Debut”, în cadrul galei UNITER.
În 2018, „Totul e foarte departe” a intrat pe lista celor 94 filme aflate în cursa pentru Premiul Oscar pentru scurtmetraj.
Primul său proiect de lungmetraj a fost în 2017, când a lansat „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, film care a câştigat premiul pentru regie şi cel pentru cel mai bun actor în rol principal (Şerban Pavlu), la Festivalul de Film de la Sarajevo, urmat de „Marocco”, care a avut premiera internaţională la Festivalul de Film de la San Sebastian în 2021.
Ideea pentru „Trei kilometri până la capătul lumii” i-a apărut încă din 2015, dar concret, lucrurile s-au pus în mișcare, în urmă cu patru ani, așa cum precizează regizorul pentru HotNews.
ro.
„Este o poveste care încheie într-un fel trilogia mea de familie – Meda, Marocco și Trei kilometri.
Aici e o familie completă.
La Meda era formată din tată și copil adoptat, la Marocco din tată și fiică și mamă care venea adiacent familiei, iar acum e o familie completă.
E o poveste de dragoste.
Sunt întrebări care pe mine mă macină constant, formele de dragoste pe care le trăim”, a spus el într-un interviu acordat pentru Cultura la Dubă.
În cadrul festivalului, filmul a avut premiera în celebra sală Grand Théâtre Lumière, iar pe covorul roșu de la eveniment, Emanuel Pârvu, producătoarea și co-scenarista Miruna Berescu, și actorii Bogdan Dumitrache, Valeriu Andriuță, Ciprian Chiujdea și Ingrid Micu-Berescu și-au făcut apariția pe ritmuri de manele, luate de pe coloana sonoră a producției.
Potrivit sinopsis-ului oficial, pelicula îl urmărește pe Adi, un adolescent de 17 ani dintr-un sat din Delta Dunării, care, prin eforturile părinţilor săi, învaţă la Tulcea.
Atunci când părinţii sunt confruntaţi cu un adevăr pe care nu sunt în stare să îl înţeleagă, dragostea necondiţionată pe care acesta ar trebui să o primească de la ei dispare brusc, iar lui Adi îi rămâne o singură soluţie.
„Am vrut să întruchipez societatea românească, aşa că avem biserica cu preotul, legea cu poliţistul şi mica societate cu familia.
Mi-am dorit ca mama să întruchipeze societatea în sens larg, iar tatăl sfera familiei”, a declarat regizorul celor de la AFP.
Povestea este inspirată de o întâmplarea reală din România, mai exact cea din localitatea vasluiană Văleni, unde, în urmă cu aproape zece ani, șapte tineri cu vârste cuprinse între 18 şi 27 de ani, au violat o elevă de 18 ani, după ce au acostat-o în staţia de autobuz.
Ulterior, până să fie condamnați, atât ei, cât și comunitatea, au dat vina pe victimă.
„Doar prin dragoste și înțelegere putem transforma societatea noastră într-un loc mai bun pentru generațiile viitoare”, a spus Pârvu într-un interviu acordat celor de la Cannes, atunci când a fost întrebat despre modul în care i-ar plăcea ca filmul să fie primit de public.
Filmările au avut loc la Sfântu Gheorghe și Dunavăț, iar la finalul proiecției din cadrul festivalului, regizorul și echipa au fost aplaudați minute în șir de cei aflați în public.
Presa internațională a avut critici pozitive, iar Delta Dunării a fost apreciată pentru peisajele sale extraordinare.
„Un dezastru care se desfășoară în slow motion”, au notat cei de la Screen Daily, „Regiunea unde este filmată pelicula este un personaj în sine, nu doar un element de decor”, a scris Variety, în timp ce The Guardian punctează: „O dramă dură despre o comunitate întreagă care vrea să ignore diferențele celorlalți, dar și propria ei vinovăție.
” Nu de puține ori filmele românești au fost apreciate și premiate la Cannes, iar Pârvu continuă un drum deschis de regizori precum Cătălin Mitulescu (câștigător Palme d’Or pentru scurtmetraj în 2004 pentru „Trafic”), Cristi Puiu (premiul Un certain Regard în 2006 pentru „Moartea domnului Lăzărescu”), Cristian Mungiu (premiat cu Palme d’Or în 2007 pentru „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”) sau Cristian Nemescu (premiul Un certain regard în 2007 pentru „California Dreamin’”).
Regizorul Emanuel Pârvu.
FOTO: JULIE SEBADELHA / AFP / Profimedia„Trei kilometri până la capătul lumii”, încheie într-un fel o „trilogie” care are ca element central familia.
Spune-mi despre cum s-a extins această idee – familia – de-a lungul filmelor tale?Emanuel Pârvu: Cred în subiectele universale, iar dragostea dintre părinte și copil e un univers în sine, indiferent că vorbim de regnul animal sau de oameni.
Inițial am pornit de la o familie cu un membru și un copil adoptat, iar acum, cu al treilea film, am ajuns la familia de trei membri – mama, tatăl și copilul.
Poveștile pe care le-ai făcut până acum au pornit și de la experiențe personale.
Ce include „Trei kilometri până la capătul lumii” de la viața lui Emanuel?Un cumul.
Un cumul de povești de la prieteni apropiați, o știre din mass-media care ne-a marcat (pe Miruna Berescu – co-scenaristul filmului și pe mine) și o dorință foarte pronunțată de dialog.
Îmi place să nu am certitudini, îmi place să nu văd viața în alb-negru sau să dau cu pietre.
Îmi place să ascult și alte puncte de vedere.
Ai spus la un moment dat, într-un interviu, „E o poveste de dragoste.
Sunt întrebări care pe mine mă macină constant, formele de dragoste pe care le trăim.
” Poți să-mi dai exemplu de astfel de întrebări?Sigur.
„Cum aș reacționa ca părinte dacă aș fi pus în fața unei situații de gen?/ Cum aș putea să fac să-mi înțeleg copilul?/ Mă interesează atât de mult ce spune lumea sau mă interesează ce simte aproapele meu?/ Am eu oare drept de decizie în fața deciziei copilului meu?/ Mă interesează fericirea lui sau fericirea mea?” și exemplele pot continua.
Care sunt așteptările tale de la acest film, cum ți-ar plăcea să fie privit și interiorizat de public?Un dialog, dintr-un punct de vedere pe care îl cunosc foarte bine.
Din păcate, cunosc poziția agresorului, o poziție privilegiată pe care mi-o oferă societatea, doar din această perspectivă pot spune o poveste.
Și cred că e și normal să poți spune o poveste și din altă perspectivă, nu neapărat din postura de victimă sau de persoană care a pățit lucruri.
Atunci ar însemna că Mircea Mureșan nu ar fi putut face filmul „Răscoala”, acel subiect aparține doar țăranilor asupriți.
Ce urmărești cu această poveste, ce ți-ai dorit să arăți lumii prin viața familiei prezente?Cred că problema mea cu lumea de azi e că există oameni care au răspuns la toate și în general preferă să judece în loc să înțeleagă.
Preferă să aibă certitudini în loc de dubii, știu ei mai bine „cum stă treaba”.
Și atunci orice mesaj pe care îl poate avea o pictură, o sculptură, o carte, un spectacol de teatru sau un film devine apriori acoperit de „pleacă domne’ d-aici cu prostiile tale”.
De ce satele din Deltă? Știu că ai spus că ai o relația specială cu aceste locuri.
Pentru paradisul vizual pe care delta îl are.
Pentru că dacă nu e un paradis, dacă oamenii nu trăiesc într-un rai, nu poți contrasta cu iadul pe care îl produc.
Sf.
Gheorghe și satele din jur par cu adevărat aproape de capătul lumii – apropo de asta, cum vezi comunitatea de acolo, cum ți se pare că s-a transformat de-a lungul anilor și odată cu filmele care se fac aici sau cu Festivalul Anonimul?Comunitatea din Sfântu Gheorghe este una specială și nu am fi putut face filmul fără ajutorul lor.
„La capătul lumii” este și un titlu propriu, de acolo, în 3 kilometri se termină pământul și începe marea.
Festivalul a fost primit și integrat de comunitatea de acolo cu brațele deschise, se identifică cu locul acela.
Lumea din Deltă, din satele de acolo, pare încă nealterată de turismul de masă – crezi că promovarea unor astfel de zone are un rol benefic sau nu asupra dezvoltării lor?Promovarea frumuseților țării este un lucru care ar trebui făcut de la sine, dacă subiectul se pretează la așa ceva.
În rest, au fost făcute multe documentare despre frumusețe și atât.
Noi am făcut un film de ficțiune, care, întâmplător, are loc în deltă.
Dar această frumusețe, acel paradis, n-a trecut neobservat de oamenii care au văzut filmul, toată lumea a privit ecranul cu gândul și la locurile de acolo.
Ai petrecut mult timp în Deltă.
Cum vezi, de fapt, acest loc și ce ți-ar plăcea ca oamenii să știe despre el?Pentru mine, Sfântu Gheorghe este cel mai frumos loc de pe Pământ.
Lumina, Dunărea, marea, pustiul, satul, ulițele, Anonimul, totul este la superlativ.
Cred că nu ar trebui să existe om (cel puțin din România) care să nu treacă măcar o dată pe-acolo.
Ești singurul regizor român prezent în competiția oficială Cannes 2024 – ce înseamnă asta pentru tine? Dar pentru film?Cred că înseamnă ce ar însemna pentru oricine care face film.
O onoare uriașă, o presiune puternică și o anxietate perpetuă.
Pentru film este minunat, Festivalul de la Cannes oferă o expunere pe care niciun alt festival nu o poate oferi.
Și asta e de bine, nu cred că face cineva filme să le țină în sertar, cred că îți dorești ca filmul tău să fie văzut de cât mai multă lume.
Simți că un astfel de succes (alături de altele, care au mai fost) pune și România pe harta cinematografică internațională?Din fericire, aici vorbim doar de continuitate.
România a fost prezentă intens în ultimii 20 de ani pe harta cinematografică intenațională.
Începând cu „Marfa și banii”, de la nașterea NCR, România a avut niște reprezentanți de seamă – Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Cristian Nemescu, Radu Jude, Călin Netzer, oameni care au deschis drumurile pentru noi, cei de-acum.
Și cărora nu putem decât să le mulțumim că au făcut filmele pe care le-au făcut și pe care sper să le facă în continuare.
Și dacă tot vorbim de filme românești, crezi că ne dezvoltăm și perfecționăm?Așa cum spuneam, cred că România a avut, cel puțin în ultimele două decenii, ceva de spus în cinema-ul mondial – și din punct de vedere stilistic și din punct de vedere estetic, curentul NCR este deja un curent recunoscut.
Sigur, ca orice curent, se schimbă, capătă alte forme, nu știu dacă mai bune sau mai puțin bune.
Dar sigur, cred că startul dat de înaintași a fost unul foarte important.
Dacă ar fi să aduci câteva soluții la industria cinematografică românească, ce crezi că ar fi bine să se întâmple, astfel încât dezvoltarea ei să fie cât mai bună? Săli de cinema.
Clădirile există, cred că ar trebui să existe din nou o rețea de distribuție de stat.
