Suntem deja în fața unui an cu 4 rânduri de alegeri care vor defini atât politica internă, cât și politica externă a României în următorii 4, respectiv 5 ani.
În 2024, la nivel global, vor avea loc alegeri în 64 de țări, iar 49% din populația planetei va fi chemată la urne.
Francesca este în prezent Head of Policy & Programs pentru Europuls – Centrul de Expertiză Europeană.
În 2023, Francesca a fost nominalizată alături de Tana Foarfă în Topul Forbes 30 under 30.
În ultimii ani, societatea globală a fost lovită de mai multe provocări printre care amintim pandemia cu consecințele ei economice și sociale și războiul izbucnit la granița României, în Ucraina.
Există un lucru care însă nu s-a schimbat, în ciuda timpurilor grele – cum ar spune bunicii noștri.
Pe durata crizelor, lideri ai comunității se ridică, asumându-și un rol de conducere.
Rolul lor constă nu doar în a fi buni profesioniști, ci și de a fi buni comunicatori: de a liniști populația,Cele două crize evidențiate mai sus au contribuit, de fapt, la amplificarea unui sentiment de deconectare a cetățenilor de decidenți.
Puși față în față cu situații de criză, decidenții nu știu să se raporteze la comunicarea cu cetățenii.
În prima ipostază, la venirea pandemiei, s-a comunicat constant (un lucru bun), dar nu într-un limbaj accesibil populației.
Un limbaj inaccesibil fie el și comunicat constant, este respins de o parte a populației și decidenții sunt considerați lipsiți de transparență.
Luând cel de-al doilea caz, decidenții au integrat mai mulți reprezentanți ai societății civile în decizii și procese, dar nu i-au utilizat la capacitatea de parteneri egali.
Această mișcare a ajutat la îmbunătățirea relației de încredere între cetățean și decident, iar vocile anti-europene s-au mai estompat până la un anumit nivel.
Dar nu suficient de mult încât acest fenomen să fie izolat în comunitate.
Suntem în anul 2024, în era tehnologiei și foarte puțini decidenți acum aflați în lumina reflectoarelor înțeleg cum să comunice cu adevărat cu publicul țintă și cum să își mențină comunitățile.
Partidele în general se bazează pe liderii locali care au o conexiune aproape personală cu cetățenii lor.
De ce? Pentru că sunt comunități restrânse, unele aflate sub aripa unui anumit partid de mulți ani.
În timp ce partidele tradiționale încă nu profită de toate avantajele tehnologiei, partidele extremiste relativ nou-apărute au învățat să jongleze cu emoțiile oamenilor într-un mod mult mai conectat la realitatea tehnologică.
Cum? Au construit pe ușa lăsată deschisă de celelalte partide tradiționale: frica cetățenilor care se află într-o criză, neînțelegerea pe deplin a consecințelor, limbajul inaccesibil al oficialilor, frustrarea crescândă a traiului ridicat din viața de zi cu zi.
Dar cum au făcut asta? Într-un mod simplu: au identificat un „răufăcător” (de multe ori numit), iar toate obstacolele din viața noastră (prețurile mari, restricții, etc.
) sunt realizate de el/ guvernanți/ partidul din care face parte.
Fără a oferi însă soluții concrete.
Retorica e simplă – „Noi versus ceilalți”.
Noi suntem cei care țin cu tine, cetățeanul de rând.
Noi suntem cei care înțelegem și îți suntem apropiați.
Deși comunică într-un limbaj accesibil, asta nu înseamnă că intențiile sunt neapărat cele promovate.
Extremiștii și euroscepticii câștigă teren arătând acest dușman care, adeseori, nu e concret – „Bruxelles-ul” e de vină – prin extensie „Parlamentul European” sau „Comisia Europeană”.
Dezinformarea este sofisticată, în sensul în care oamenii sunt constant redirecționați spre inițiativele lor (de la publicații pe LinkedIn, petiții, donații, etc.
).
Un exercițiu încă neaplicat de restul partidelor.
Prea multă liniște înainte de alegeri.
Este de la sine înțeles faptul că decizia de a comasa alegerile europarlamentare cu cele locale este una strategică pentru a asigura o prezență controlată și strategică pentru alegerile europarlamentare, dar și pentru a diminua un scor mare la nivel local pentru eurosceptici.
Și ideea de alianțe funcționează pentru a nu disipa voturile în fața „celorlalți”.
Alianțele realizate reușesc așadar să își mențină grupul țintă și nu oferă șansa „irosirii voturilor”.
Spun irosire pentru că, dacă partidele mici spre medii ar fi rămas singure în această cursă, o bună parte nu ar fi reușit să depășească pragul de 5%, iar în final voturile s-ar fi redistribuit la partidele mari, dar și la grupul euroscepticilor, permițându-le mai multe locuri în plus.
Încă ne este frică de dialog… La câte dezbateri ați asistat în ultima perioadă? Dezbateri reale între candidați, cu precădere între cei care au locurile eligibile, sau când ați văzut capii de listă intrând într-un dialog neregizat cu audiența? Nu ați văzut, nu în aceste luni.
Comunicarea a fost realizată cu precădere în cadrul evenimentelor organizate de filialele partidelor și doar pentru a prezenta candidații și ideile acestora.
Nimic greșit în teorie, dar cetățenii nu au avut șansa unui dialog real.
Mă refer la cei care nu au apartenență politică.
Cum stăm cu reprezentarea? Foarte prost.
Deși avem peste 1 milion de tineri care vor fi „first voters” (votanți pentru prima dată) și deși intenția de vot a tinerilor la alegerile europarlamentare arată că România este pe primul loc cu 78 de procente în comparație cu media europeană de 64%, NU avem niciun tânăr pe loc eligibil.
Sigur, vom tot auzi cum tinerii reprezintă o prioritate, dar nu vedem niciun reprezentant al categoriei 18-35 de ani pe un loc fruntaș, care să îi dea o șansă reală să ne reprezente în Parlamentul European.
Continuăm cu reprezentativitatea femeilor unde, întâlnim aceeași situație ca pentru categoria precedent menționată.
Conform unui studiu, avem mult prea puține femei pe locuri eligibile, iar femei alese în Parlamentul European ar putea fi aproximativ 20% raportat la primele alegeri din România unde procentul a fost de 36%.
Noi versus ceilalți.
Noi versus cei tineri – de ce să vină cei tineri? Să își aștepte locul! Noi versus femei – ”să le dau locul meu”?Politica, pe lângă faptul că este văzută ca fiind ceva murdar, este considerată a fi ceva de nepătruns.
Este acest cerc restrâns – „ceilalți” – la care cetățenii obișnuiți – „noi” – nu au acces.
Acești ceilalți, prin lipsa de transparență și comunicare, împing populația spre a identifica poziții extremiste.
Să vorbim și despre o categorie ignorată deseori de decidenți: clasa de mijloc, din categoria 40+.
Sunt cei care au jucat mereu după regulile societății, educându-și copiii în spirit civic, mereu înțelegând problemele statului.
Sunt cei care și-au așteptat cuminți locul pentru a fi sprijiniți – ajutor care nu a mai venit niciodată.
Sunt cei care nu se încadrează la medii defavorizate, nici la tineri, nici la familii tinere, dar sunt cei care contribuie activ la dezvoltarea comunității.
Sunt cei care și-au crescut copiii să aibă decență și încredere în democrație, iar acum copiii își văd părinții deznădjduiți de clasa politică, iar încrederea lor în instituții scade.
Noi versus ceilalți… Noi cei care am ales să rămânem versus ceilalți care au ales să plece.
Suferim și de sindromul salvatorului – așteptăm să vină cineva din extern (studenți din străinătate, profesioniști din instituții internaționale, etc.
) să ne salveze.
Și de cele mai multe ori, chiar dacă răspund apelului nostru, ori nu sunt lăsați să aplice tot ceea ce știu, ori ceea ce știu nu se aplică modelului din România.
-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
