Presiunea pe care venirea unui copil o aduce în viața unui cuplu este uriașă și este nevoie de multe eforturi pentru a păstra echilibrul.
Frecvent, se ajunge la reproșuri și conflicte, mai ales când implicarea partenerului este minimă.
În campania de conștientizare a depresiei mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă poveste de depresie postnatală, dublată de lipsa de implicare a tatălui.
Redăm mărturisirea mamei care a trecut prin aceasta experiență, așa cum a fost scrisă de ea:„Când am aflat că sunt însărcinată trecuseră vreo 3 ani de când ne-am căsătorit.
Stăteam cu chirie în București pentru că ambii lucram aici și nu voiam să facem naveta, noi fiind din Ploiesti.
Când am văzut cele două linii roșii pe testul de sarcină eram în culmea fericirii, mai ales că era vorba de primul copil.
Fericirea mi-a fost umbrită când am început să sângerez și atunci mi-am dat seama că nu este în regulă.
Am mers cu soțul seara la urgente, mi-au dat un tratament să încerc să păstrez sarcina și apoi trebuia să repet testul de sânge.
După câteva zile, am aflat că sarcina a fost eliminată prin sângerare, nefiind avansată.
Atunci, în sufletul meu s-a rupt ceva, dar reacția lui a fost: «Aia e, mai încercam!» Uneori mi-ar plăcea să treacă și bărbații prin ce trecem noi și să vadă ce simțim în momente ca acelea.
După acest episod mai puțin fericit, pentru mine a urmat o perioadă de un an în care am făcut tot ce am citit pe net că trebuie să fac să rămân însărcinată, iar dezamăgirea de la lună la lună era din ce în ce mai mare.
După un an greu, plin de frustrări și „de ce-uri?”, pentru că toate analizele erau ok, s-a întâmplat și minunea pe care o așteptam.
De data aceasta, eram îngrijorată pentru că abia terminasem un tratament pentru o pneumonie urâtă și mă gândeam să nu afecteze în vreun fel copilul.
Din nou sângerări și mers la Urgență până pe la 4 luni și jumătate, dar de data aceasta Dumnezeu ne-a ajutat și am născut o fetiță sănătoasă.
Pe parcursul sarcinii nu m-am abținut de la nimic, m-am gândit să fac tot ce trebuie ca să fie copilul bine, numai că am luat peste 30 de kg, ceea ce pe soțul meu l-a distanțat de mine.
După ce s-a născut fetiță si am ajuns cu ea acasă, am crezut că o să fim o familie ca în filme, uniți și fericiți, dar de atunci a început calvarul.
Fetița a avut colici până pe la 4 luni, plângea ziua, plângea noaptea.
Aveam ore când plângeam cu ea, pentru că efectiv nu mai știam ce să îi fac.
El nu m-a înțeles, nu se trezea niciodată să-i dea să mănânce (nu am avut sân), să mă lase și pe mine să mă odihnesc.
Îmi spunea că ce mă vait atât, că nu sunt prima care a născut și că stau și acasă toată ziua.
Zilele treceau, eram toată ziua numai eu cu fetița, el se afunda în muncă sau își găsea să-și facă de plecare.
Când venea acasă și-l rugam să stea cu ea, ca eu să mă relaxez în cadă (să nu mai fac dușuri de maximum 5 minute și să opresc apa tot timpul ascultând dacă nu plânge copilul) sau să ies singură o jumătate de oră să-mi limpezesc gândurile, începeam să ne certăm.
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTULDESPREMAME.
RO
