Au reapărut recent, într-o edție de lux care nu are cum să nu te ducă cu gândul la minunatele cărți din Pléiade de la Gallimard, în colecția Distinguo a editurii bucureștene Spandugino, cele două volume ale Orelor franceze.
Cărți de referință și de mare impact datorate profesorului universitar clujean, azi membru corespondent al Academiei, Ion Pop.
Indiscutabil, Orele franceze nu înseamnă cea mai importantă realizare științifică, de cercetare a autorului.
La o astfel de poziție aspiră preponderent studiile despre feluritele aspecte ale avangardei, temă obsesivă de cercetare care apare ca atare și în Orele franceze (în al doilea volum, de pildă, Philippe Sollers face o avântă pledoarie în favoarea avangardelor socotite ca fiind principale mijloace de definire a realităților secolului al XX lea, mai pregnante chiar decât fascismul și stalinismul) , sau cartea despre poezia lui Lucian Blaga.
Însă asemenea jurnalului parizian Timpul trăirii, timpul mărturisirii al lui Eugen Simion, cele două volume ale Orelor franceze, îndeosebi primul, au avut ,la ora edițiilor princeps, o importanță cu totul aparte.
Primul volum, apărut întâia oară în anul 1979 la editura bucureșteană Univers, a avut semnificația unei guri de oxigen.
Într-un moment în care regimul comunist de la București devenea din ce în ce mai aspru, legăturile cu Occidentul erau din ce în ce mai rare și mai cenzurate, în care cei mai mulți dintre noi aflam ce se mai întâmplă în Franța culturală aproape eminamente din Tezele și Antitezele la Paris ale Monicăi Lovinescu, ale Europei Libere și ale lui Noel Bernard, apariția unei cărți de interviuri în principal cu scriitor și critici literari, însă și cu artiști plastici, unii dintre ei (Magdalena Rădulescu, Etienne Hajdu sau Ionel Jianu) plecați de multă vreme din România, din spațiul Hexagonului și din cel helvetic a însemnat un veritabil șoc.
Dacă nu cumva chiar o șansă de salvare.
Intelectuală, desigur.
Cel de-al doilea tom al Orelor franceze, apărut în anul 2002 la editura ieșeană Polirom, conținând interviuri tot cu scriitori, critici literari, artiști plastici, dar și cu filosofi și gânditori politici, cu întrebări referitoare la sensul istoriei și la ce înseamnă și ce șanse ar mai avea comunismul după revoluțiile din 1989 (vorbes despre asta, între alții, Alain Finkielraut sau Tzvetan Todorov) , era un semn că poate normalitatea încă nu biruise în totalitate în România, însă avea mari șanse să se impună.
Tocmai de aceea cred că are mare dreptate profesorul Mihai Zamfir care în comentariul domniei-sale din România literară nr.
21/2024, comentariu consacrat acestui eveniment editorial de autentică, nemăsluită, netrucată excepție, observă că cel de-al doilea tom din Orelefranceze înseamnă o carte în mare parte diferită de prima.
Ediția de lux de la Spandugino îmi prilejuiește acum, zilele acestea, a treia întâlnire cu Orele franceze ale profesorului clujean.
Cea dintâi s-a consumat, firește, la vremea primei apariții.
În 1979, când în librării se găsea prima ediție a întâiului volum al Orelor franceze.
Eram la vremea aceea student la început de anul al treilea la Franceza clujeană.
Ceea ce însemna că depășisem, la cursul de Istoria literaturii franceze, studiul secolelor al XVII lea și al XVIII lea, pe reexaminarea scrierilor cărora se înregistrase deja victoria unui alt fel de a face istorie și critică literară.
Critică, fie ea nouă sau nu.
Citisem deja Sur Racine a lui Barthes, citisem o bună parte dintre studiile din ciclul Etudes sur le temps humain sau Les Métamorphoses du cercle, mari cărți ale imensului Georges Poulet, parcursesem Jean-Jacques Rousseau- La Transparence et l’obstacle, superba carte a lui Jean Starobinski sau cercetările despre baroc ale lui Jean Rouset.
Citisem și cărțile despre Evul Mediu ale lui Jacques Le Goff care avea să fie intervievat de Ion Pop doar în volumul al doilea.
Urma ca mai încolo să îi citesc, parțial, desigur, și pe Albert Béguin și pe Marcel Raymond, pe Gérard Genette, pe Tzvetan Todorov, pe Geneviève Serreau, cea preocupată de ceea ce ea însăși numise le Nouveau Théâtre și de mai toată avangarda teatrală.
Pare-se totuși că eticheta teatrul absurdului propusă de Martin Esslin a câștigat lupta cu timpul în defavoarea lui Serreau.
Care își apără opinia și în discuția cu Ion Pop.
E vorba, așadar, despre critici fără lectura operelor cărora nu putea fi atunci în nici un chip imaginat studiul literaturii franceze din secolele al XIX lea și al XX lea.
Unde mai pui că, după ce căzusem de acord cu doamna profesor Maria Vodă-Căpușan să fac o teză de licență despre Semnul vizual la Mallarmé, adică despre misterul din bizara punere în pagină a poemului Un coup de dé jamais n’abolira le hasard, studii ale unor critici precum Julia Kristéva, Philippe Sollers, Jean- Pierre Richard deveniseră lecturi de căpătâi.
O adevărată lovitură de teatru avea să fie faptul că, prin amabilitatea lui Patrice Martinet, lector francez în acea vreme la Filologia clujeană, am ajuns să îl cunosc pe Etienne Hajdu, născut la Turda, și care a avut în acei ani un scurt sejur clujean.
Doamna Rodica Baconsky care a predat Literatura franceză din secolul al XX lea a avut constant generozitatea de a-mi împrumuta cărți de ultimă oră pe care nu le mai puteam găsi la Biblioteca Facultății.
Nici măcar la cea a Lectoratului francez de care mă solicitaseră să mă ocup mai întâi Patrice Martinet, după aceea, Gilles Bardy.
Toate aceste nume de mari critici, de ilustre personalități menționate mai sus și multe altele (printre care și acela al încă puțin cunoscutului, în anii 70, în România, Dominique Fernandez) figurau în sumarul cărții profesorului Ion Pop.
Recitit azi, acest prim volum șochează însă, după părerea mea, în primul rând prin severitatea verdictelor la adresa situației de atunci a literelor, a culturii franceze, verdicte formulate de “clasicii” Gaëtan Picon și Maurice Nadeau.
Și unul, și celălalt avertizează asupra unei iminente crize a culturii franceze.
Criză despre care se vorbește acut azi.
Zeci de ani mai încolo, după ce citisem și recenzasem în Familia cel de-al doilea volum, s-a produs a doua mea întâlnire cu Orele franceze.
Mi se ceruse să fac la masterul de Literatură română în context universal un curs despre Critica literară europeană.
Mi s-a părut înțelept să insist în timpul prelegerilor și seminarelor mele asupra felului în care critica europeană a influențat felul de a se face cercetare literară în România.
Socoteam atunci, așa cum socotesc și azi, că cea mai consistentă influență o exercitase critica franceză.
Îmi răsunau și atunci în urechi vorbele doamnei profesor Doina Curticăpeanu, care, pe vremea în care eram în anul al treilea, ne anunțase că în prelegerea domniei-sale despre Slavici va urma cartea Magdalenei Popescu (care profesor mai face azi asta, cine își mai declară onest sursele?), inspirată de modelul Figurilor lui Gérard Genette.
Credeam la ora pregătirii cursului la fel cum cred și astăzi că o mare importanță în europenizarea și ieșirea din dogmă a criticii românești au avut-o lectoratele de limba română și stagiile în Franța ale unor mari profesori precum Mircea Martin, Eugen Simion și, desigur, Ion Pop.
De altfel, Orele franceze, în prima lor etapă, au fost posibile grație unui astfel de lectorat.
Profesori precum Ion Pop, Mircea Martin sau Eugen Simion ajunși pentru mai mult timp în Franța au frecventat în calitate de auditeurs libres cursurile marilor critici de acolo.
Deveniți mai toți universitari.
Până la începutul anilor 70 apăruseră la noi traduse și Mimesis a lui Auerbach, și Teoria literaturii a lui Wellek și Warren, și Structura liricii moderne de Hugo Friederich.
Se tradusese și Sur Racine a lui Roland Barthes.
Barthes avea deja o mare influență, dovadă și faptul că el a fost adesea citat în mai toate minunatele lui cărți de regretatul George Banu.
Unele fragmente din opera lui erau deja, la finele anilor ’60, inserate în revista Secolul XX.
Barthes a rămas astfel până prin anii 90 poate și pentru că discursului cu pretenții științifico-lingvistice din, să zicem, S/Z li se vor opune spre final de carieră Le plaisir du texte și Fragments d’un discours amourex la care se fac referiri frecvente în Ore franceze.
Iar după respectivele fragmente au apărut cărți întregi la editura Univers, condusă atunci de azi pe nedrept uitatul Romul Munteanu, traduceri din scrierile criticilor francezi.
Traduceri facilitate și de mai sus menționatele lectorate.
O parte dintre aceste traduceri au fost semnate de Ion Pop.
Acestea au fost, în linii mari, ideile pe care mi-am argumentat și elaborat propunerea de curs.
În a cărui Bibliografie obligatorie figurau- cum altfel? – Orele franceze.
De ce cum altfel? Deoarece interviurile profesorului Ion Pop pornesc de la o perfectă cunoaștere a scrierilor celor intervievați.
Sunt fundamentate pe o lectură proaspătă, reactualizată.
Ion Pop s-a dovedit a fi un intervievator ca nimeni altul.
Cred char că ar fi putut fi corespondentul român al lui Bernard Pivot.
Însă înainte de orice Ion Pop a fost și a rămas profesor.
Și lucrul acesta se vede în structura Orelor franceze.
Convorbirile cu marii intelectuali și artiști ai Franței din Ore franceze sunt precedate de scurte și admirabile sinteze asupra personalității și operei intervievatului.
Extrem de utile cititorilor.
Carevasăzică și studenților.
Care în cazul concret evocat mai sus nu erau toți absolvenți de Franceză.
Ion Pop abordează în interviurile sale teme fundamentale precum aceea a raporturilor critică-lectură, sensul, rostul și feluritele moduri de a face critică, cum s-ar putea scrie o istorie a literaturii altfel decât a făcut-o Lanson, de pildă, condiția profesorului de literatură în vremurile noastre, importanța lingvisticii în analiza literaturii
