Africa este extrem de bogată în resurse pe care marile puteri europene au căutat să și le împartă încă din secolul XVI.
După cel de-al Doilea Război Mondial, colapsul imperiilor a condus la decolonizarea amplă a continentului și a pus în fruntea noilor state, politicieni locali.
Au urmat decenii de independență, conflicte etnice și lovituri de stat.
Acum, deși situația pare să se fi calmat, sărăcia, corupția și instabilitatea domnesc în continuare, iar multe țări se confruntă cu insurgențe jihadiste.
Cu toate astea, țările africane caută să-și dezvolte propriile rețele comerciale, după modelul european, astfel încât să nu se bazeze doar pe comerțul cu țările dezvoltate.
Este însă dificil, din cauza lipsei de capacități de prelucrare a materiilor prime, a dependenței de exportul de mărfuri ieftine și de finanțare externă.
De aceea, caută investiții în dezvoltare din toate sursele posibile.
Statele Unite, Europa, China și Rusia și-au reaprins interesul pentru Africa odată cu tranziția de la o lume a „angajamentului strategic” la una a „competiției strategice”.
În timp ce primele două sunt mai rezervate, chinezii și rușii își înfig ghearele adânc.
Până la sfârșitul anilor ’60, vremea imperiilor trecuse.
După ultimele colonii portugheze din Africa de Sud, statele națiune au devenit dominante.
Numărul membrilor Organizației Națiunilor Unite a crescut de la 51 la 127, majoritatea din Africa, Asia și America Latină.
Iar Grupul celor 77 (de țări subdezvoltate – G77), creat în 1964, are acum 134 de state membre.
Următorul deceniu s-a dezbătut aprig egalitatea între țările dezvoltate din nord și cele din sud, rămase în urmă.
„Teoria dependenței” susținea că sistemul economic global menținea dominația Nordului asupra Sudului, prin relații comerciale inegale și dependență financiară.
Citește mai mult pe Panorama.
ro
