O familie cu un băiețel de 5 ani a luat decizia de a părăsi România în urma unei oferte venite din Spania și a unei internări într-un spital pentru copii din București.
Mama povestește cum au ajuns să ia decizia, în condițiile în care și în România câștigau bine și aveau propria casă.
„Totul a început cu aproape clasicul «I hope this email finds you well (Sper că acest email te găsește bine)».
Cam așa începea e-mailul recruiter-ului care l-a contactat pe soțul meu, pentru a-i propune un job de IT, în Barcelona.
La momentul acela, personal nu îmi doream foarte mult să emigrez: îmi plăcea viața mea în România, cu toate avantajele ei: familie, prieteni, job bun, grădiniță ok, timp liber, excursii, casa noastră.
Îmi plăcea totuși Spania, unde am fost de câteva ori în concediu, vizitând pe rând Barcelona, Valencia, Malaga, Ibitza.
Așadar, nu am spus din prima un ”nu” categoric, așa cum mai făcusem cu ani în urmă, când Răzvan îmi propusese să emigrăm în Belgia, Germania sau, pentru a doua oară, în Olanda.
Mă simțeam cumva vinovată că nu am avut iar curajul să fac acest pas încă de când băiețelul nostru Petru era bebeluș, însă știam cumva ce presupune o mutare și cât de dificil este în realitate.
Experiența anterioară în Olanda, o țară unde am studiat și lucrat din 2013 până în 2015, mă adusese cumva cu picioarele pe pământ.
Rămăsesem cu ideea că te adaptezi mai greu după 30 de ani și că ceea ce contează în viață sunt relațiile apropiate și nu neapărat străzile frumoase, clădirile impecabile, eficiența sistemului de transport.
Nu de aceeași părere era însă și soțul meu.
El devenise deja sătul de murdăria cartierului nostru – Rahova, de starea de degradare în care se află clădirile din jurul nostru, de felul în care arată autobuzele cu care circulăm.
Îi reproșam adesea că are o viață bună și totuși nu e mulțumit, ne certam adesea pentru că nu înțelegeam ce îi lipsește de fapt aici și de ce l-a încolțit din nou gândul emigrării când în România avem tot ce ne trebuie și tot confortul de care ar putea beneficia o familie cu copil mic: bunici în apropiere, casă spațioasă, grădiniță lângă casă, zero credite, vacanțe frumoase peste hotare.
Experiența de la spitalul Budimex, unde am fost internată cu cel mic timp de 10 zile, m-a făcut însă și pe mine să vreau din nou să plec.
Au fost poate cele mai groaznice zece zile din viața mea.
Pe scurt, când Petru, băiețelul nostru în vârstă de cinci ani și jumătate, a făcut stomatită aftoasă herpanginoasă, nu știam că voi ajunge într-un spital de stat.
Inițial, ne-am prezentat la un spital privat, însă acolo ni s-a spus că Petru nu poate fi tratat, întrucât ei nu dispun de stomatolog (problemele apăruseră după o vizită la dentist și încă nu aveam diagnostic).
Ne-au acordat primul ajutor, iar apoi ne-au recomandat spitalul Budimex din București.
Când am intrat acolo vineri, la 3 dimineața, am avut impresia că pășesc într-un loc comunist și neprietenos și îmi era foarte frică, mai ales că eram la începutul epidemiei de Covid.
Am ajuns într-un salon cu două paturi și cu baie în cameră, iar asta mi-a readus optimismul.
Era peste așteptările mele.
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTULDESPREMAME.
RO
