Cum ar fi arătat o Românie din care teroarea comunistă să fi fost absentă? Care ar fi fost drumul unei naţiuni ale cărei temniţe să nu fi devenit mormântul unor Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Ion Mihalache? Şi care ar fi fost glasul unui popor care să se fi născut din glasurile în libertate ale unor Corneliu Coposu, Mihail Fărcăşanu sau Ion Raţiu? Iată întrebările pe care nu le putem uita în clipa în care privim ocupaţia sovietică a României de după 1944 şi tot ceea a urmat : barbaria ei a lichidat nu doar un trecut al demnităţii, ci şi un viitor care se desenase, deja, în anii de fragilă speranţă de după 23 august.
Iar figura lui Ion Raţiu, cel care revine în patria sa decenii mai târziu, spre a fi întâmpinat de ura compatrioţilor săi, este parte din această teribilă dramă a unei Românii care nu a fost să fie.
În exil, ca şi în ţara de după 1990, Ion Raţiu a ilustrat, cu tenacitate şi eleganţă, un fel de a fi care le era străin celor educaţi în fanatism.
La răscrucea dintre conservatorismul englez şi creştin-democraţie, liberal clasic şi patriot român, Ion Raţiu a însemnat mai mult decât o emblemă a reinventării democratice.
El a fost,mai presus de toate, asemeni lui Corneliu Coposu, un îndrumar de gândire : demnitatea umană şi libertatea au fost valorile pe care Ion Raţiu nu le-a tranzacţionat, niciodată.
Personalitatea sa, întregită prin monumentala ediţie a jurnalului său, nu poate fi completă decât dacă îi adăugăm dimensiunea de scriitor politic.
Iar “ Moscova provoacă lumea,” cartea editată în nouă traducere românească a lui Radu Bărbulescu, revizuită de Mihnea Gafiţa , publicată cu sprijinul ICCMER, însoţită de cuvântul înainte al lui Nicolae C.
Raţiu şi de prefaţa lui Dennis Deletant, este un autentic testament vizionar al lui Ion Raţiu.
După şaptezeci de ani de la conceperea ei,” Moscova provoacă lumea” îşi păstrează, intactă, calitatea ei de manifest antitotalitar.
Gândită în epoca textului lui Orwell, “1984”, cartea lui Raţiu ajunge până la cei de azi ca întruchiparea unei inteligenţe politice ce-şi asumă maturitatea profetică.
În anii agresiunii din Ucraina, volumul lui Ion Raţiu devine o lectură esenţială.
Ion Raţiu se situează, prin temperament şi viziune intelectuală, în contra unui curent pro-comunist ce domina intelighenţia occidentală.
Mai mult decât un exilat, autorul cărţii este un occidental care-şi propune să identifice natura pericolului comunist.
Raţiu este, în aceşti ani de formare şi de afirmare, un intelectual al războiului rece.
Asemeni atâtor altor voci stigmatizate de stânga radicală, el crede în necesitatea apărării unei lumi ameninţate.
Rusia trebuie înţeleasă şi Rusia trebuie înfruntată, iată cele două mesaje ale cărţii sale vizionare.
Recitită, acum, în epoca agresiunii ruse din Ucraina, cartea lui Ion Raţiu surprinde prin capacitatea de a trasa un tablou genealogic al statului rus şi al ambiţiilor sale.
Stalinismul nu este un accident, ci culminaţia unui proces istoric de extindere imperială.
Religia comunistă este marcată de elanul mesinic al culturii politice ruse.
În fapt, Ion Raţiu participă, prin cartea sa, la una dintre cele mai fecunde conversaţii intelectuale postbelice, legată de ereditatea regimului sovietic însuşi.
Iar abordarea sa tinde să dezvăluie continuitatea unor factori responsabili pentru definirea unui tipar de agresivitate rusă : schimbările ideologice nu afectează coerenţa de conduită a Moscovei, ca stat şi imperiu.
În definitiv, ceea ce lectura lui Ion Raţiu reafirmă este judecata pe care atâţia dintre istoricii intelectuali au formulat-o, în secolul trecut.
Ivită din matricea Moscovei, marcată de prăbuşirea kieveană şi de jugul mongol, locuită de o teamă de încercuirea externă, Rusia dezvoltă, în secolele ei de evoluţie, un tip de stat şi de societate ce se unesc sub dublul semn al mesianismului şi al imperialismului.
Imperiu eurasiatic ce nu acceptă libertatea supuşilor săi, Rusia se retopeşte în URSS păstrând nu doar instinctele de barbarie internă, ci şi vocaţia de creştere teritorială.
De această dată, flamura rusă nu mai este aceea a triadei lui Uvarov din secolul XIX, ci steagul internaţionalismului marxist- leninist.
Ferocitatea sovietică este hrănită de credinţa fanatică în ideea comunistă: cartea lui Ion Raţiu reafirmă relaţia fundamentală dintre practica sovietică şi dogma partidului unic .
Comunismul sovietic este, în acest moment de război rece, marea speranţă a umanităţii.
Stânga radicală şi tovarăşii de drum elogiază stalinismul, iar teroarea este celebrată ca eliberare de sub jugul imperialist.
Sfidarea Moscovei este cu atât mai insidioasă cu cât reţelele comuniste pătrund în societăţile occidentale, spre a le coloniza ideologic.
Spionajul şi sabotajul sunt tacticile sovietice niciodată renegate.
Trădătorii din spiţa lui Philby sunt soldaţii acestei armate comuniste universale.
Pătrunzătoare, analiza lui Ion Raţiu dezvăluie mecanismul de funcţionare al politicii externe totalitare sovietice.
Ordinea internaţională este subminată, permanent, de acţiunea organelor a căror menire este stimularea contestării în sânul Occidentului însuşi.
Ambiguitatea externă este înscrisă în identitatea sovietică .
Pacea cu Vestul este o imposibilitate, de vreme ce ţinta finală este înfrângerea acestuia.
Investită cu un mandat dialectic, URSS se angajează intr-o provocare globală.
Subversiunea nu cunoaşte graniţe.
Cartea lui Ion Raţiu este nu doar vizionară, ci şi temerară, în măsura în care ea cuprinde şi temelia unei speranţe.
În rezistenţa la mesianism şi la imperialism, în fidelitatea faţă de libertatea individuală şi libertatea naţiunilor, Ion Raţiu întrevede un program pentru cei ce se opun Uniunii Sovietice.
Viziunea sa va triumfa, în cele din urmă.
Nu destinderea,ci confruntarea curajoasă au provocat anul 1989 şi eliberarea Europei captive.
Ediţia de acum a cărţii lui Ion Raţiu oferă o cheie de interpretare a putinismului însuşi.
Ca sinteză de ţarism şi de stalinism, putinismul se înscrie în logica excepţionalismului imperial rus.
-Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.
ro
