Textul reflectă emoțiile și gândurile trăite la lectura cărții Lilianei Corobca, Maestrul și Makarenco.
Doamna Corobca a absolvit Facultatea de Litere a Universității de stat din Moldova (1997), și-a luat doctoratul în Litere la Universitatea din București (2001), iar apoi a urmat o carieră de cercetător.
Astăzi este angajată ca expert la IICCMER.
Cartea pe care am invocat-o pune în valoare experiențele ei duble, de scriitoare și de om de știință.
În raport cu alți cercetători ai subiectului dezvoltat în carte, autoarea , Maestrului și Makarenco a avut avantajul de a fi cunoscătoare a limbii, a culturii și a istoriei ruse.
Maestrul și MakarencoCartea Lilianei Corobca se deschide precum o poveste.
Mihail Afanasievcici Bulkagov coboară lin de pe „un norișor asimetric”, pe Șoseaua București-Pitești, unde nu exista țipenie de mașină sau de om.
La puțin timp, Bulkagov se prăbușește într-un tunel lung și vibrant, care-l readuce probabil în Rai, de vreme ce acolo se află din 1940, anul morții sale.
Acolo, întrucât „după iadul prin care trecuse”, nu-i mai rămăsese decât Raiul.
Acest registru de proză fantastică se transformă încet-încet într-unul informativ, preludiu al cercetării.
Autoarea introduce câteva date despre Bulkagov, propune câteva cărți- bibliografie pe teme celeste, din nou Bulkagov, din nou saltul în fantastic: ademenit de „un înger superb, uriaș, cu aripi”, marele scriitor călătorește la „Colonia Gorki”, condusă de Anton Semionovici Makarenco, autorul Poemului pedagogic – nu singura scrisă de el, dar aceasta, cea mai relevantă și cea mai faimoasă dintre toate.
Pe Liliana Corobca, ea însăși personaj periodic în narațiune, o interesează faptul că Makarenco (revenim la fantastic) va fi judecat de Domnul la Pitești, unde „a fost iadul pe pământ, groaznic experiment împotriva umanității, teribil și demonic”.
O cheie a ficțiunii-investigație ne-o oferă explicit autoarea: „Bulkagov a existat de mult în mintea mea, în ideea de a oferi o replică la Maestrul și Margareta.
Când am înțeles că de Pitești va fi vorba, că în jurul acestui simbol-cheie al comunimului se vor roti personajele principale, a apărut brusc Makarenco și l-am urmat, l-am citit, iar despre asta vom afla la momentul cuvenit”.
Liliana Corobca povestește pe câteva pagini, în paralel, viețile lui Bulkagov și a lui Makarenco.
Pe parcursul altor câteva, doi draci însoțitori îl duc pe Bulkagov (într-o caretă) la Pitești, acolo unde oamenii „s-au întrecut între ei în a ocupa un loc de cinste în Ierarhia drăcească”; și unde „și-au arătat „supremația în materii diabolice”.
Bulkagov află că a fost ales pentru călătoria la Pitești întrucât el a scris, în atâtea lucrări și în atâtea variante, despre „dii-aa-voool!!!”.
Ajunși în orașul Pitești, în drum spre închisoare, Bulkagov și însoțitorii dau de „protozoare ordinare, celule ambulante”, de bile rotunde cu mici tăieturi care „săreau și scoteau uneori niște sunete”, de secții „care aduceau cu stupul albinelor”, pentru reproducere, reparație, repaus și recensământ, peste tot celule albe „care forfoteau, se agitau, de fapt, se îmbulzeau”.
Bulkagov exclamă: „Ce băloșenii dezgustătoare perorând despre oameni.
Auzi, gheare inutile, păr care trebuia pieptănat, spălat și tuns.
Și acești monocelulari nenorociți se consideră avansați”.
Pasajul sugerează atmosfera respingătoare, de o stranietate lipicioasă, pe care autoarea o premeditează pentru întâlnirea cu orașul.
„Ce fericire că acest capitol este atât de scurt!” exclamă personajele, pentru a măsura și mai bine urâtul.
Când, de fapt, urâtul este doar o pregătire pentru întânirea cu penitenciarul, cu Camera 4 Spital, cu Camera 3 Parter, Camera 2 Subsol, Camera 1 Biserică.
Liliana Corobca își ia o pauză realistă: Am fost la Pitești într-o duminică, la sfârșit de toamnă blândă care aducea a primăvară.
Am urmărit, am reconstituit drumul deținuților, traseul lor.
.
.
.
Închisoarea era în afara orașului, departe de locuințele oamenilor, în jur era pustiu, doar câmp, țipai, nu te auzea nimeni”.
Bulkagov intră în închisoarea vizitată de Corobca, vede plasa de sârmă pusă acolo pentru ca torturații ce ar fi dorit să moară să nu se poată arunca în gol.
Autoarea îmbracă mai departe haina de istoric și explică: în Camera 4 Spital „băieții care păreau cei mai blânzi și mai încrezători se transformau brusc în monștri, în călăi”.
Când cineva umilit sau bătut încerca să protesteze, „ușa se deschidea și gardienii le luau apărarea bătăușilor”.
Corobca îl folosește pe Bulkagov ca să-și exprime oroarea: „B.
stătea fără grai, oripilat, lipt de perete, cu mâinile strânse a rugăciune”.
.
.
„Să iasă cât mai repede, să fugă de aici, asta își dorea cu ardoare”.
Însoțindu-l pe Bulkagov în Camera 3 Parter, acesta „se sperie de tabloul parcă și mai groaznic decât în camera precedentă.
Aici îngeri, adică bucăți mari din ei, erau împrăștiați, zdrobiți pe jos.
Cum poate așa ceva să existe? Cum poate Domnul permite, toleara așa ceva? Cum să moară îngerii?”.
Aflată alături de Bulkagovla Camera 2 Subsol, autoarea comentează: „Despre fenomenul Pitești se spune că este iadul absolut, nimeni nu a descris diabolicul ca fiind mai îngrozitor de aici.
.
.
Această cameră de subsol este iată dovada că iadul a învins, că nu mai există speranță.
.
.
”.
Dar Corobca nu se resemnează să contemple iadul.
La Camera 1 Biserică, maestrul Bulkagov se adresează îngerilor, „de fapt, îi ruga să cânte cu el, îi ruga frumos, convingător, o orchestră, iată instrumentele muzicale, explica, cerea, cu priviri aprinse.
.
.
”.
Cântecul interzis, „reprimat de ani de zile care a așteptat atâta, și-a dat drumul, s-a avântat în toate zările”.
Când paznicul cu ochii lui fioroși deschide ușa Camerei 1 Biserică să afle ce se întâmplă, cineva îi șoptește din penumbră: „În pieptul matale cântă sufletul”.
Paznicul o ia la fugă înspăimîntat.
Ceea ce urmează este o deconstrucție riguroasă a clișeului că cele întâmplate în închisoarea de la Pitești în 1949-1950 a reprezentat aplicarea ideilor lui Makarenco.
Corobca documentează viața pedagogului, contextul istoric, activitatea lui în coloniile pentru orfani și ideile pe care le-a răspândit prin cărți și fapte, și conchide: între „pedagogia Piteștiului” și Makarenco nu există analogie – din contră.
Autoarea investighează și preluarea clișeului de la un autor la alt autor, în cap de serie fiind Virgil Ierunca, până la istoricii de azi, în particular, cercetătorii experimentului Pitești.
O citez din nou, captând o parte a efortului ei: „Dacă vreun cititor de bună credință chiar s-ar fi apucat să citească Poemul pedagogic, în căutare de asemănări între închisoarea Pitești și colonia lui Makarenco, ar fi renunțat probabil, după primele pagini, dezamăgit că nu găsește nimic”.
Demonstrația mi se pare definitivă.
Cartea Lilianei Corobca reușește să ne scape de un clișeu într-o chestiune importantă, la care se revine des.
Sigur, preluarea unei greșeli de la un autor la seria de cercetători care îi urmează nu reprezintă un fapt neobișnuit în istoria științei.
Nu este o situație atât de gravă.
Dar merită să îi fim recunoscători celei care ne-a scăpat de cocoașa profesională de pe spate.
Subliniind importanța acestei împliniri, mă întorc la amestecul de fantastic, descriere insolită și năstrușnică din prima parte a cărții.
Liliana Corobca a construit o strategie literară de a supune conștiințelor fenomenul Pitești.
Altfel, grozăviile a ceea ce s-a întâmplat scapă descrierii obișnuite, a faptelor, a evenimentelor, a numerelor, a datelor.
Liliana Corobca pare să fi aplicat gândirea lui Alain Finkielkraut: sceptic cu privire la puterea raționamentului de a ghida judecata etică, acesta miza pe calitatea literaturii de a „sustrage lumea reală lecturilor sumare”.
Corobca a găsit o cale remarcabilă de a exprima o conștiință (a sa) și a se adresa altor conștiințe care s-au aplecat asupra odiosului experiment.
Paginile, impresionante, sunt pe măsura grozăviilor asupra cărora s-a aplecat.
Mi se pare important să definim adecvat construcția scriitoricească a Lilianei Corobca.
Nu o urmez pe autoare când își numește cartea „roman științific”.
Mi se pare mai curând o etichetă minorizantă[2].
Sintagma a fost preluată de comentatori.
„Recunosc că e primul roman științific citit în limba română”, scrie Lilia Calancea[3].
Carmen Mușat se referă la o „comedie diabolică”, reiterând o dominanță beletristică[4].
Mihaela Perciun numește cartea „roman‑document”[5].
Pentru Grațiela Benga, ne aflăm în fața unui roman experimental despre experimente „educative”, un „fantasy (ironic, absurd, injectat cu umor negru).
.
.
”[6].
Adrian G.
Romila simte nevoia să descrie în multe nuanțe „romanul științific”: Maestrul și Makarenko e o combinație inclasabilă de distopie huxleyană, proză ironic-fantastică bulgakoviană și eseu cu temă anunțată, o compoziție intertextuală cu o mulțime de ramificații istorice și literare, în care documentele de arhivă, referințele precise (notele de subsol sunt cât se poate de acribioase), citatele in extenso și alegațiile pur științifice se îmbină cu cele mai abracadabrante scene imaginare”[7].
Complementar demersului științific al „cazului Macarenco” (asocierea numelui acestui pedagog cu fenomenul Pitești), Maestrul și Makarenko adaugă o ficțiune pe care nu aș circumscri-o (complet) literaturii.
Desigur, cartea este literatură întrucât reprezintă o „artă a cuvintelor”.
(Dar și știința este o operă în cuvinte.
) Mai relevant însă, acest demers nu este dominat de obținerea „satisfacției literare”, ci de nevoia morală de a comunica „drama conștiinței” pe care Corobca și noi o trăim în fața fenomenului Pitești.
Performanța de a produce „încântare artistică” se află în umbra performanței de a comunica o problemă de conștiință[8].
Insist asupra acestei interpretări întrucât ea face legătura cu tradiția recuoașterii limitelor discursului științific în exprimarea problematicii de conștiință.
Incapacitatea termenilor uzuali de a cuprinde sensul fenomenelor extreme apare implicit la Gheorghe Calciu, unul din internații Piteştiului, când se referă la propria experiență: „Acolo a fost ceva care depăşeşte puterea omului de înţelegere.
.
.
”.
[9] Dumitru Bacu, autorul primei cărți despre experiment, reconstruiește aceeași idee: „PITEŞTI-ul nu va putea fi scris niciodată.
Pentru că TOTUL despre Piteşti nu ţine de domeniul posibilului.
El face parte din metaistorie, din sfera metafizicului.
.
.
”[10].
Invocările fenomenului Pitești de mai sus sunt analoage cu emoțiile unor gânditori care au scris despre Holocaust.
Îl citez pe Isaac Deutscher: „Pentru istoricul care încearcă să înţeleagă holocaustul evreilor, obstacolul cel mai important îl constituie caracterul absolut unic al acestei catastrofe.
Aceasta nu este doar o problemă de timp şi de perspectivă istorică.
Mă îndoiesc că într-o mie de ani oamenii vor înţelege mai bine pe Hitler, Auschwitz, Majdanek sau Treblinka, dacă noi astăzi nu-i înţelegem”.
[11] Un pasaj din Elie Wiesel: „Cine n-a trăit evenimentul nu-l va putea cunoaşte niciodată.
Şi cine l-a trăit nu-l va dezvălui niciodată.
Niciodată cu adevărat, până la capăt”[12].
„Necuprinsul” prin limbajul rațional al ororilor absolute explică importanța considerabilă a literaturii anti-totalitare, de la George Orwell la Elie Wiesel.
Referința ficțională a „Piteștiului nostru” este cartea lui Paul Goma, Patimile după Pitești.
Cum am spus, nu aș pune Maestrul și Makarenco în această serie a „prozelor”.
Aș gândi-o ca o piesă într-un dialog al conștiințelor.
-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
