În timp ce milioane de oameni din toată lumea apreciază personajele principale din seriale precum Narcos sau Griselda, columbienii se străduiesc să schimbe prejudecățile străinilor, care-i asociază cu violența traficanților de droguri.
Columbienii nu sunt ca în filmele care se pretind a fi „inspirate din fapte reale”- au povestit pentru HotNews.
ro doi dintre locuitorii din Medellin.
La două săptămâni după ce a fost lansat pe pe Netflix, în ianuarie 2024, serialul Griselda cucerise deja locul 1 în preferințele abonaților, cu 2,6 milioane vizualizări.
Producția, despre care Netflix spune că „este o reprezentare fictivă inspirate din fapte reale”, urmărește povestea Griseldei Blanco, cunoscută drept Regina Cocainei, cea mai puternică narcotraficantă columbiană a secolului trecut.
Ea a fondat cartelul din Medellín, pe care l-a preluat ulterior Pablo Escobar, și a fost o pionieră în traficului de cocaină din Columbia în Statele Unite, în anii ‘70 și ‘80.
Griselda vine după o altă producție celebră care exploatează tema narcotraficului, sexul și violența dintr-o țară care încearcă de decenii să-și repare imaginea pe plan internațional asociată, inevitabil, cu Pablo Escobar.
Narcos este o altă serie în multe sezoane, vizionată de milioane de oameni din toată lumea.
Eforturile columbienilor de a scăpa de imaginea asociată traficanților de droguri variază de la campania lansată în 2007 de Ministerul Comerțului, al Industriei și al Turismului sub sloganul „Colombia: el riesgo es que te quieras quedar („Columbia: riscul este că vei vrea să rămâi”) până la încercările locuitorilor obișnuiți din Medellin, cunoscuți drept „paisas”.
În 2018, când am fost în Medellin, oamenii mă opreau pe stradă și mă întrebau fără reținere: „Cum ți se pare Medellín? Nu-i așa că nu-i cum spune lumea?” În timp ce numele lui Pablo Escobar trezește simpatii printre locuitorii planetei care au devorat filmele cu narcotraficanți carismatici, pentru majoritatea columbienilor (dar nu pentru toți) amintește de o perioadă sângeroasă, în care bombele explodau la tot pasul, iar ei ieșeau din casa fără nicio garanție că se vor întoarce.
„Paisas” fac eforturi mari de a scăpa de acest trecut violent, de care nu sunt răspunzători.
De pildă, construcția singurului metrou din întreaga țară reprezintă un motiv constant de orgoliu pentru cei din Medellin.
În jurul metroului s-a construit un sistem integrat de transport și o întreagă filozofie socială, educațională și culturală, care a primit numele de „cultura metro”.
L-am descoperit ca pe un loc un loc impecabil, în care oamenii se ridicau fără să stea pe gânduri pentru a ceda locul vârstnicilor sau femeilor însărcinate.
Iar mesajul care se auzea în difuzoare, încurajând cetățenii să se comporte peste tot așa cum o fac în metrou, revela responsabilitatea colectivă față de acest simbol.
Metroul nu este nici pe departe singura dovadă.
Cartierul Moravia, un barrio ridicat pe o fostă groapă de gunoi și transformat ulterior într-un depozit de cadavre, în perioada de glorie a narcotraficului, este un alt epicentru al rezistenței.
Dacă în 1990, cartierul a fost declarat „arie de intervenție specială”, iar 15 ani mai târziu, zonă de calamitate publică pentru instabilitatea solului și emanația de gaze toxice, în 2018 Moravia era vizitată de mii de turiști, fiind un loc cât se poate de sigur și redusese emanația de gaze prin construirea celei mai mari grădini din oraș.
(Astăzi, din păcate, grădina nu mai există.
) Medellin.
FOTO: Iulia Hau / HotNews.
roCartierul Comuna 13 era, până nu demult, un focar al violenței.
A fost fondat de oameni strămutați din diferite zone ale țării din pricina conflictelor cu gherilele și paramilitarii.
Aceștia și-au construit casele cu puținele resurse pe care le aveau la îndemână: plastic, lemn, carton.
Este compus din case sărace, străzi înguste și abrupte, perfecte pentru comerțul cu droguri — un loc în care poliția nu se aventurează.
Narcotraficanții își recrutau de aici asasinii, acei tineri pentru care crima era singura modalitate de a supraviețui.
Fiind orientat pe versantul vestic, cu deschidere către mare, Comuna 13 a reprezentat un punct strategic, un pas de trecere pentru gherile și militari care puteau aduce aici încărcături de arme, soldați sau droguri, fără să fie nevoie să străbată orașul.
Tot aici au avut loc, în 2002, unele dintre cele mai sângeroase operațiuni militare împotriva gherilelor columbiene: Mariscal și Orión.
Ultima dintre ele a lăsat în urmă 600 de victime, deținuți, strămutați, răniți, morți și dispăruți.
Dar toate astea sunt acum istorie.
În Comuna 13 găsești acum, în loc de durere și violență, muzică hip hop, rap, breakdancing, gastronomie locală și artă stradală, care vorbesc despre rezistență și regenerare.
Acum lideri nu mai sunt narcotraficanții, ci artiștii, antreprenorii, agenții de turism, mamele și experții în protecția mediului.
Cristina Zapata, a doua din stânga, într-un tur turistic în Comuna 13.
FOTO: Arhiva personală / Cristina ZapataPentru a afla mai multe despre transformarea Medellinului, dar și despre cum se raportează localnicii la „celebritatea” pe care le-au adus-o filme precum Griselda, am vorbit zilele acestea cu surse avizate.
Cristina Zapata este o figură cheie în comunitate.
Este un ghid turistic al turului din cartier și una dintre persoanele care au cunoscut și participat la scrierea întregii istorii a Comunei 13.
„Din experiență, acest tip de filme creează în imaginarul oamenilor ideea că în Medellín o să găsească doar droguri și prostituție, dar noi suntem mult mai mult decât atât.
Suntem un oraș frumos, populat de oameni muncitori, care se zbat să se dezvolte.
Toate aceste subiecte prezentate cu senzaționalism nu ne reprezintă”, spune Cristina.
Ea este convinsă că astfel de filme contribuie la menținerea unei stigme cu consecințe palpabile pentru columbieni.
„Săptămâna trecută am ajuns în Mexic, unde urma să petrec o săptămână de vacanță, dar m-au întors de la aeroport.
Deși aveam toate actele, m-au trimis acasă doar pentru că sunt columbiană”, spune Cristina.
Familia ei a ajuns în Comuna 13 în anul 1970, cu 19 ani înainte ca ea să se nască.
Tatăl lucra în construcții, iar mama avea grijă de copiii altor familii mai înstărite.
Nu a avut o copilărie ușoară, a trăit în mijlocul conflictului și al gherilelor care au făcut legea în cartier preț de mulți ani.
Până în 2002, când, sub argumentul combaterii și eradicării violenței impuse de gherile, forțele armate, au lansat Operațiunea Orión.
Cristina avea atunci 13 ani.
„Schimburile de focuri au durat trei zile și trei nopți, au trimis 3000 de bărbați aparținând poliției și armatei, cinci tancuri de război, iar în ultimele ore au început să tragă din elicoptere de luptă.
Nu le-a păsat de viața nimănui, ci doar să preia controlul asupra cartierului cu orice preț.
” Chiar și după intrarea sub controlul statului, îmi spune Cristina, schimbările au întârziat să apară.
Mai mult, au început să dispară oameni din cartier.
„Te duceai să faci o plimbare și nu știai dacă te mai întorci.
Acest lucru a trezit multă frică în comunitate.
Aici, în sectorul La Escombrera, avem o groapă comunală unde au fost aruncate multe cadavre, despre care se spune că ar fi una dintre cele mai mari din America Latină.
” Au urmat apoi conflictele dintre bandele criminale.
„Puteai să-ți pierzi viața doar dacă treceai dintr-o zonă în altă.
Asta a fost perioada în care cartierul a căpătat faima de cel mai periculos loc din Medellín.
Eu mințeam când cei din afară mă întrebau unde locuiam, pur și simplu, pentru că mă priveau cu ochi răi dacă recunoșteam adevărul.
” Cristina a crescut așteptând momentul ca familia ei să se mute.
Își amintește că, într-o zi, întrebând-o pe mama ei de ce nu pleacă, aceasta i-a răspuns: „Unde să plecăm? Asta-i tot ce avem.
” Îmi spune că, între versurile cântate de artiștii locali se numără unul care i-a rămas în minte și care descrie Comuna 13 ca locul în care se nasc mulți, dar puțini ajung să crească, tocmai pentru a explica tragedia și lipsa de oportunități care îi împingea pe mulți adolescenți în mâinile grupurilor armate.
Mulți mureau în conflicte absurde înainte de a împlini 18 ani.
Lucrurile au cunoscut un punct de cotitură când, în 2010, prin primăria orașului, o firmă de dezvoltare urbană a adus în cartier proiectul pentru construcția unor scări rulante, extrem de necesare mobilității într-o zonă construită pe versanți.
„70% dintre cei care au lucrat la realizarea scărilor erau locuitori ai cartierului, care au primit un loc de muncă și au construit ceva ce le aparținea,” spune Cristina.
Construcția a durat doi ani, iar în 2013, Medellín a primit premiul de cel mai inovator oraș din lume și începe să se deschidă în fața turismului.
Poblado, un cartier select și turistic din Medellin.
FOTO: Iulia Hau / HotNews.
roDin păcate, serialul Narcos a fost de Netflix doar doi ani mai târziu, un moment nefericit pentru Columbia.
Inițial, jobul Cristinei era de a le arăta oamenilor, printre care multe persoane în vârstă, cum funcționează scările.
Pe măsură ce au început să apară turiștii, ea a tot depănat povești din istoria Comunei 13 fără să-și dea seama, neapărat, că se comporta ca un ghid turistic.
Astăzi, Cristina este ghid certificat, are în spate o echipă formată din membri ai familiei și vecini, dar este implicată și în proiecte cu teme sociale.
Multe persoane din cartier trăiesc astăzi din turism.
„Rezultatul de astăzi nu îmi aparține mie, ci întregii comunități”, spune Cristina.
Crede că scările rulante au fost declanșatorul unui proces lung de dezvoltare, pentru că a reprezentat un efort de incluziune socială, pentru că a inclus întreaga comunitate căreia i s-a oferit șansa să-și demonstreze sieși că se poate opune a ceea ce părea a fi un destin.
Mulți tineri artiști care păstrau în ei talente latente și pe care nu le puteau dezvolta în niciun fel, sunt astăzi cunoscuți la nivel internațional.
Cristina și întreaga comunitate trăiesc astăzi mai bine datorită turismului; aproximativ 17 mii de străini vizitează săptămânal Comuna 13.
Simte, însă, și astăzi efectele psihologice ale trecutului, dar acum a înțeles că problemele de anxietate pe care le are își au rădăcinile într-o copilărie încărcate de violență și frică.
Astăzi, scările electrice funcționează cu energia produsă de panouri solare, iar Cristina spune că trăiește o realitate la care nici nu visa.
Peste cartier s-a așternut o pace și o liniște care o face să se simtă mai în siguranță acolo decât chiar în centrul orașului.
Pablo Alvarez, al treilea din dreapta.
FOTO: Arhiva personală Pablo AlvarezDespre „realitatea” din Columbia pe care poți s-o vezi în serialele Netflix am vorbit și cu Pablo Alvarez, fondatorul companiei Real City Tour, care organizează tururile în diverse zone ale orașului.
„Eu știu că ei nu încearcă să creeze un material istoric.
Este un produs ficțional, pe care publicul îl vizionează și interpretează ca pe un documentar istoric, un produs în care centrul narativ nu este niciodată victima.
Victimele…” Pablo îmi povestește că, într-o călătorie în Bangkok, a observat că se vindeau afișe cu Pablo Escobar, da nu cu cel adevărat, ci cu actorul.
„Este dureros să vezi cum o perioada care a fost atât de tragică pentru noi, se transformă într-o monedă a culturii pop pentru oameni din întreaga lume.
Despre atentatul de la maratonul din Boston de acum 12 ani, în care au murit trei oameni, Netflix a produs un miniserial, iar despre tragedia noastră – când între septembrie și noiembrie 1989, doar în Medellin, am avut 100 de bombe – a creat un serial de entertainment care nu include perspectiva victimelor nici măcar un minut.
” Pablo îmi spune că, în general, cocaina este asociată petrecerilor, distracției, timpului petrecut cu prietenii.
Columbienii, însă, o asociază cu războiul, cu moartea, cu corupția și cu distrugerea naturii.
„Pentru columbieni, cocaina nu are culoarea albă, ci roșie, pentru că este pătată cu sângele nostru.
” „Nu o să spun că nu aveam probleme de violență și înainte de apariția cocainei, dar după ce a început epoca narcotraficului, numărul de victime a crescut enorm.
Nimeni nu vrea să susțină un război, dar asta pentru că nu facem legătura dintre consumul de cocaină și fondurile pe care acesta le procură războiului.
Asta-i doar o parte din ceea ce încercăm să explicăm prin tururile noastre.
O altă parte o reprezintă încercarea de a-l demistifica pe Pablo Escobar.
” Moravia, Medellin.
FOTO: Iulia Hau / HotNews.
roÎn Columbia, părerile în legătură cu Pablo Escobar sunt împărțite între cei care îl urăsc, îl iubesc și cei care nu știu ce să creadă.
Fondatorul Real City Tour consideră că este vorba de un vid de informații istorice, ocolit de sistemul formal de educație, un gol umplut de serialele de televiziune.
În ciuda zvonurilor cum că ar fi construit școli, spitale și case, Pablo spune că „carismaticul” traficant a construit aproximativ 300 de case într-un oraș de 1,8 milioane de persoane și a omorât câteva zeci de mii de oameni.
„Încercăm ca, împreună cu turiștii, să ducem discuția mai departe de o simplă dimensiune dualistă, de bine și rău, și să înțelegem că asta nu-i doar o problemă a Columbiei, ci o problemă globală, structurală.
Pentru că, după Pablo Escobar au venit mulți alții, iar situația stă nu doar în mâinile noastre, ci și în alte celor cu putere de decizie din țări precum România, Olanda sau Statele Unite.
” Pablo continuă spunând că drogurile, o problemă generată de consumul altor țări, ajung să corupă toată pătura politică din Columbia; că moartea tuturor persoanelor care își pierd viața în această afacere nu are alt scop decât acela de a îmbogăți o mână de oameni.
În plus, narcotraficanții înaintează tot mai mult în inima junglei amazoniene și distrug vegetația pentru a cultiva cocaină.
Asemenea cafelei, care nu se produce pentru consumul intern, coca se cultivă în mod voluntar pentru a fi exportată.
Frunza de coca nu este același lucru cu cocaina, aceasta din urmă fiind produsă întâia oară în Germania.
Întrebat dacă este de părere că situația comunităților vulnerabile din țările producătoare de coca s-a îmbunătățit în ultimii ani, Pablo îmi spune că nu, pentru că consumul la nivel global a crescut.
Actrița Sofía Vergara în serialul Griselda.
FOTO: Supplied by LMK / Landmark / ProfimediaDeși Statele Unite rămân cel mai mare consumator de cocaină, piețele europene au cunoscut o creștere spectaculoasă în ultimii ani.
Pe 10 august 2023, autoritățile olandeze au capturat opt tone de cocaină (un record pentru portul Rotterdam) transportate într-un container de banane care veneau din Ecuador.
În luna iunie, portul Hamburg din Germania a descoperit a doua cea mai mare încărcătură de cocaină: 10 tone, în vreme ce, cu o lună mai devreme, în mai, în portul belgian Antwerp au fost confiscate 6,8 tone, una dintre cele mai consistente consistente cantități din istoria țării.
În plus, traficul de cocaină s-a extins în ultimii ani și pe continentele asiatic și african.
Planta de coca se cultivă, în cea mai mare parte, în patru țări: Columbia, Peru, Bolivia și Ecuador.
Deși Ecuador este un exportator de cocaină recent, unele reportaje susțineau, în 2023, că ar fi depășit Columbia la nivel de export.
Dacă în perioada 2007-2017, Ecuador era a doua cea mai sigură țară din America Latină, după Chile, în 2023 se poziționa ca a a cincea cea mai periculoasă din lume la nivel de percepție a siguranței, alături de Gabon și Africa de Sud.
Legătura dintre narcotrafic și criza de siguranță din Ecuador nu lasă loc de dubii.
Pablo îmi spune că nu puțini sunt turiștii care, la sfârșitul turului, mărturisesc că li s-a schimbat gândirea, percepția asupra unei realități globale, ca în fața unei mari revelații.
În încheiere, Pablo mă avertizează că atitudinea localnicilor față de turiști s-a schimbat puțin față de 2018, când am vizitat eu orașul, și mai cu seamă față de bărbați.
Îmi explică că, după pandemie, cererea de servicii sexuale din partea turiștilor a explodat în Medellín și că anul acesta, în doar patru luni, au fost prinși nouă turiști străini care abuzau sexual fete și băieți între 10 și 14 ani, prin servicii sexuale plătite.
Aceste vești scoase în evidență de presă, deși semnalează o problemă reală, cultivă ostilitate din partea localnicilor.
