Trei adolescenți români au fost filmați timp de patru ani, inclusiv în perioada pandemiei, pentru un documentar despre Gen Z, „VIS.
VIAȚĂ (Imaginary Youth)”.
HotNews.
ro a vorbit atât cu protagoniștii, cât și cu regizoarea Ruxandra Gubernat pentru a înțelege mai bine ce mesaj au vrut să transmită lumii prin acest documentar.
Filmul „VIS.
VIAȚĂ” a abordat teme importante din universul tinerilor, de la sistemul educațional din țara noastră și până la probleme legate de viitor, emigrare sau droguri.
Ruxandra Gubernat (40 de ani), regizoarea, a fost jurnalistă, apoi a studiat sociologia și, în cele din urmă, a ajuns la film.
Împreună cu un prieten cu experiență pe video, Ruxandra a lucrat la „Portavoce”, un documentar despre valurile de proteste din România ultimilor cincisprezece ani, apărut în 2018 și nominalizat la cel mai bun documentar românesc la Astra Film Festival 2018.
Imediat după „Portavoce”, și după ce timp de șase ani a locuit în Franța, mânată de instinctul de sociolog căruia îi place să observe generații, și-a dorit să înțeleagă cum se văd lucrurile la tineri și dacă tema plecării din țară mai este o preocupare importantă a lor.
A găsit un răspuns formal în studii și statistici, dar acesta a fost și imboldul care a convins-o să facă observațional.
„Am vrut să aflu de ce și cum se simte în viața de zi cu zi, care sunt motivațiile, frustrările, dorințele, posibilitățile și limitările adolescenților”, spune Ruxandra Gubernat.
Timp de câteva luni a făcut teste cu mai mulți adolescenți, dar în cele din urmă, cel mai bine s-a conectat cu Una, Habet și Ștefania.
I-a considerat nu doar reprezentativi, ci și aspiraționali.
Una este actriță în București, și pregătită să-și înfrunte viitorul fără un plan foarte clar pus la punct, dar are suportul familiei sale.
Habet e un cântăreț de trap din Ferentari care cade pradă viciilor, fără să-și piardă speranța.
Ștefania este o activistă de mediu din Bacău, aflată mereu în conflict cu propria familie.
Toți sunt încă elevi în sistemul școlar românesc, aflați la o vârstă problematică, unde întrebările existențiale se iau de mână cu toate frustrările, dorințele și visele pe care le au de la propriile vieți, dar și de la România.
Filmările au început în februarie 2019 și au continuat până în toamna lui 2022.
Imaginile de la final, unde tinerii se filmează cu telefonul, sunt din martie 2024.
Habet, unul din personajele din filmul „Vis.
Viață”.
FOTO: Arhiva personalăRuxandra povestește că a avut multe insecurități și dubii de-a lungul filmărilor, în contextul în care a lucrat cu trei adolescenți care ar fi putut să se retragă în orice moment.
„Fiecare a avut faza lui de rebeliune în proiect, au fost luni în care nu am filmat, dar ne-am regăsit.
Îmi place să cred că i-am înțeles și le-am oferit un spațiu sigur în care să se exprime”, explică ea.
Cu toate acestea, procesul unui documentar observațional este ingrat.
„Asiști, observi, ai vrea să intervii, dar nu vrei și nu trebuie să alterezi realitatea, ai dileme etice o grămadă, dar ai și niște scopuri, vrei să ai dramă, dar vrei să-ți protejezi personajele, vrei să te asiguri că ai suficient material să-ți poți construi povestea, dar nu vrei să exploatezi și să influențezi nicio situație.
Mi-am propus să am multă empatie, dar să nu intervin”, subliniază regizoarea.
Același proces al eticii a fost și în cadrele în care-l putem vedea pe Habet cum se droghează.
Scenele s-au întâmplat când a împlinit 18 ani, s-a lăsat de școală, și a început să lucreze pe șantier.
Ruxandra l-a sunat să-i spună la mulți ani, iar el i-a mărturisit cum s-au schimbat multe în viața lui.
Într-o zi a chemat-o să filmeze, i-a povestit că a început să consume și că vrea să fie documentat procesul, deoarece face parte din viața lui.
„Am trecut prin multe stări la filmarea aia, și mult timp după.
M-am întrebat dacă sunt cinică.
M-am simțit vinovată.
Într-un mod ciudat, m-am simțit mândră că am făcut față situației.
E foarte greu de descris, și nu aș vrea să fiu judecată.
Nu am putut să mă implic în timpul filmărilor, dar i-am oferit tot sprijinul meu din momentul în care nu am mai filmat.
Și el știe că sunt alături de el no matter what”, mărturisește Gubernat.
Ștefania are acum 22 de ani, locuiește în Bruxelles, unde face un internship, și este originară din Bacău.
La 17 ani, când a început filmările, spune că avea o dorință foarte mare de a fi văzută, dar și de a-i face pe oameni să conștientizeze schimbările climatice și de ce e nevoie să se implice.
În ceea ce privește participarea la documentar spune că „pentru mine a fost un proces de autodescoperire și să-mi testez limitele.
” S-a schimbat mult în ultimii ani, și a realizat că lucruri pe care le considera confortabile la 17 ani, nu mai erau lucruri pe care voia să le mai includă la 20.
„Am început să comunic mai bine, să pun mai multe întrebări (oamenilor, să chestionez lumea și societatea în care trăiesc), m-am maturizat mai mult, am căpătat mai multă speranță în mine și în oameni, cred mai mult că schimbările de care o să avem nevoie pentru a face societățile în care trăim mai bune vor veni de la oameni și persoane ce lucrează împreună”, explică ea.
Ștefania nu mai rezonează cu opiniile politice pe care le avea în liceu, dar crede în continuare în criza ecologică, mișcarea pentru eliberarea femeilor și a persoanelor LGBTQIA+, mișcarea de eliberare a animalelor non- umane, cea pentru mai multe spații verzi, pentru locuințe sociale, mișcarea romilor și a altor minorități din lume sau mișcarea împotriva dezinformării: „Toată lumea are un loc în fiecare schimbare și nimeni nu e prea tânăr sau bătrân să aducă o schimbare.
” Cât despre noua generație, Ștefaniei i-ar plăcea ca oamenii să înțeleagă că e multă greutate pe ei.
„Cărăm bagajele emoționale ale unor părinți crescuți într-un sistem autoritar și încercăm să navigăm lumea cu așa de multe alte presiuni asupra noastră (pentru unii poate să fie sărăcia, pentru alții presiunea de a depăși statutul socio-economic al familiei sau rețelele sociale), în timp ce trăim în sisteme care ne fac din ce în ce mai rău.
Sănătatea noastră mintală e influențată de sisteme economice care ne cer să fim perfecți și niște roboței 24/7, în timp ce suntem tot mai alienați unii de alții și nu mai avem spiritul comunitar pe care îl vedem în comunitățile de la sate sau la scările de bloc cu multe persoane vârstnice.
Sunt foarte multe lucruri noi, suntem o generație cu lipsuri și nevoi cât mai diferite, într-o societate care constant ne spune că o să înțelegem lucrurile când creștem mai mari.
Dar de ce nu este validă opinia mea și la fel de importantă ca cea a unei persoane mai mari ca mine?De ce trăim într-un sistem care investește prea puține fonduri în noi (de la educație, la activități extracuriculare, cultură și așa mai departe), dar are totuși așteptarea ca noi să fim generația care salvează țara? De ce ni se pună în cârcă o datorie așa mare când sunt atâtea alte persoane în jur ce ne pot ajuta și putem face asta împreună?” Ștefania crede că ar fi mai bine dacă persoanele tinere ar avea de mici un suport moral care să le încurajeze: „Multe tensiuni ar dispărea dacă am observa, împreună cu familiile noastre, limitele și diferențele pe care le avem, dacă ajungem de acord că nu o să avem aceleași idei despre lume, dar suntem încurajați să ne ducem viața așa cum considerăm noi mai bine ca atare.
Nu cred că avem nevoie de persoane care să ne controleze sau să ne dea cu biberonul în gură, ci doar de persoane care să ne explice cum să rezolvăm o problemă de matematică – uneori o să ne iasă din prima, alteori o să greșim (de multe ori), dar dacă primim autonomia și instrumentele necesare să înțelegem logica unei probleme, o să fim bine”, susține ea.
Tânăra a făcut terapie, lucru care a ajuta-o foarte mult.
Nu mai este la fel de anxioasă ca la vârsta de 18 ani, dar tot se întreabă care este locul ei în lume.
Momentan se simte împăcată cu alegerile ei și încearcă să-și aducă aminte să fie mai blândă cu ea.
Și-a îmbunătățit relația cu părinții și i-ar plăcea ca oamenii să nu mai judece pe cei din jur în baza unor prejudecăți.
„Să ne întrebăm mai bine înainte: câte pot afla despre persoana din fața mea și cât de diferite sunt privilegiile pe care le-am avut care ne-au adus astăzi aici?” Una, filmul „Vis.
Viață”.
FOTO: Arhiva personalăLa 21 de ani, Una studiază la Facultatea de Antropologie din București.
Povestește cum a fost organic procesul prin care a fost de acord să participe în proiect.
„Am această voce în cap care încearcă mereu să mă convingă că nu merit atenție și că n-am mare lucru de zis, că sigur nu sunt așa interesantx*.
Dar, din nou, nesiguranțele astea conviețuiesc cu un ego destul de puternic așa că a fost uneori mai bine, alteori mai incomod, dar m-am obișnuit și am înțeles că e foarte normal să mă simt așa.
” În liceu, crede că era foarte naivă și răsfățată, nu avea individualitate și exista mai mult ca parte a unui grup.
„A fost cumva greu de privit și felul în care întrupam anumite idealuri de feminitate, atât în comportament, cât și fizic.
Cred că trăiam într-o bulă magică, totul părea frumos și nou și eram foarte fericită.
Amuzant mi se mai pare și că mă credeam o persoană adultă și foarte matură.
Acum mă simt mică când înfrunt lumea.
Am întâlnit forme noi de intimitate și grijă, am învățat să fiu sinceră și vulnerabilă, nu doar pentru valoare teatrală, ci pe bune, în viață.
Nu rezonez cu oamenii cu care mă înconjuram în trecut, am învățat cum să îi aleg pe cei mai potriviți pentru mine, am învățat să construiesc limite și să recunosc spațiile sigure.
Sunt și lucruri care nu s-au schimbat: încă dansez, chiar mai mult decât înainte, îmi place să fiu între oameni, să petrec, să vorbesc mult.
Zic la un moment dat în film că îmi place să stau singură, în prezent fug de singurătate, mi-e greu să fiu cu mine.
Sunt mai anxioasă și mai tristă acum, dar văzându-mă, m-am bucurat că am putut și să mă recunosc în anumite momente, deși da, în realitate sunt două persoane foarte diferite.
Sau poate așa mi se pare mie.
E destul de ciudat să te vezi crescând pe o perioadă așa lungă”, explică Una.
Una crede că mulți tineri se confruntă cu multă frustrare față de sistemul de învățământ și de anumite forme de autoritate.
Și se simt neascultați.
„E frustrant că mulți adulți și profesori nu vorbesc despre ce e dincolo de noi, deși noi vedem.
Se raportează la viitor de parcă e în mâinile noastre, dar eu nu cred că e așa.
E greu să crezi în ceva, e greu să iei speranța și optimismul în serios.
Mi se pare oricum foarte dificil să vorbesc în numele tuturor, dat fiind că eu experimentez o singură realitate.
” Una crede că ar fi bine să învățăm să fim mai blânzi și răbdători cu noi și cu cei din jur, deoarece de aici pornește schimbarea.
„Cred că mulți tineri se pun pe locul doi pentru a se alinia la cerințele din exterior și rămân cu impresia că timpul trece pe lângă ei, că nu au destul timp pentru sine.
Mi s-ar părea ideal să renunțăm cu toții la ideea că „a reuși” în viață e echivalent cu a presta la nivel academic sau profesional.
Mulți tineri trec dintr-o etapă academică în altă, intră în câmpul muncii și tot neîmpliniți se simt.
Așa că încurajez pe toată lumea să pună la îndoială credințele despre ce înseamnă să fi reușit în viață și să se întrebe mai des ce au nevoie la nivel individual ei și oamenii din jurul lor.
Și să ne amintim că oriunde am fi și orice am face, toți ne simțim pierduți într-un fel sau altul.
” *(Una are o identitate de gen care nu este exclusiv feminină sau masculină.
„x”-ul de la finalul unor cuvinte reprezintă, așa cum subliniază asociațiile LGBTQ+, „dorința căutării unei forme neutre de gen în limba română, care să înlocuiască terminațiile genizate pentru substantive, adjective sau pronume.
”) Ruxandra Gubernat.
FOTO: Arhiva personalăHabet Gilbert Ionuț are 21 de ani, vine din cartierul Ferentari, București, iar în prezent activează ca actor în cadrul ONG-ului Studiourile Ferentari și face muzică din pasiune.
„Documentarul mi-a echilibrat balanța și pe plan profesional, și pe plan personal.
Nu am ezitat o secundă să spun da, cu toate că nu credeam așa mult în mine.
Am avut-o pe doamna Ruxandra Gubernat care mi-a confirmat că pot și că am ceva de transmis”, spune el.
Nu a simțit provocări de-a lungul anilor, ci hopuri sau praguri pe care și le impunea să le treacă.
„Provocare e mult spus pentru mine.
Nicio provocare nu e prea mare.
Am depășit un prag și mi-am atins un țel acum spre încheierea proiectului, de curând.
Tocmai ce m-am acceptat pe mine ca persoana și m-am împăcat cu trecutul meu, văzându-mă de mai multe ori pe ecran”, adaugă el.
Habet mărturisește că nu s-a schimbat în mare parte, ci doar s-a văzut mai copilăros decât era.
„Încăpățânarea a rămas.
Modul meu de a percepe lucrurile s-a schimbat și cred că era și normal, crescând, să se întâmple asta.
Dar tot la fel de plin de viață sunt și fresh.
Am, ce-i drept, mici accese de aroganță dar, sincer să fiu, le am pe merit.
Asta pentru cine mă vede arogant.
” Tânărul spune că noua generație seamănă cu cea veche, oameni cu sentimente care oscilează în viață, într-o continuă schimbare, care se complexează în legătură cu ei și care își pun semne de întrebare în legătură cu exteriorul.
„Eu cel puțin mă bucur că m-am acceptat așa cum sunt pentru că tot aveam nevoie de validarea asta din exterior și e o chestie îndoctrinată în mintea adolescenților greșit.
Aș vrea să se înțeleagă că și noi avem individualitate și libertate de alegere.
Avem ceva de spus, așa că aș vrea ca vocea tinerilor să se facă auzită.
” La capitolul cum ar putea societatea românească să vină în ajutorul tinerilor, Habet zice: „Comunicarea este cheia înțelegerii din punctul meu de vedere.
La nivel de societate românească problemele pleacă din altă parte.
Nu conducem, noi, tinerii, țara asta asta cum ne-am dori să o avem, de asta ne este și foarte greu să rămânem în ea.
Și la nivel de familie, cred că acceptarea și iubirea sunt virtuți.
” Una: „Aș vrea să rămână deschiși la schimbare, fiecare zi vine cu final deschis.
Să aibă încredere în ideile și cuvintele lor, să rămână sinceri și copii cât de mult timp se poate.
Și să stea pe lângă oameni care-i fac să se simtă în siguranță”.
Ștefania: „E OK dacă nu ți-ai găsit locul.
Lucrurile se întâmplă pentru fiecare într-un ritm diferit.
E OK să faci greșeli și să înveți din ele.
E OK să nu știi ce să vrei să faci cu viața ta.
E OK să-ți spui opinia când simți că cineva îți spune ce ar trebui să faci și e total OK să te enervezi când vrei să faci mai multe, dar nu ai resursele necesare pentru a ajunge acolo.
E OK și necesar să cerem ajutor.
Caută oameni care o să te trateze așa cum știi că meriți să fii tratat și să ai așteptări legate de asta.
E OK să te simți pierdut, e o vârstă prea fragedă încât să deții toate adevărurile de pe Pământ.
”Habet: „Să aibă grijă de viețile lor, să se iubească mai mult, orice e posibil.
În viață nu există nu pot.
Totul depinde de ei.
Ei fac alegeri pentru ei.
Nu alții.
Nu lumea din exterior.
Nu mai vreau ca această validare și confirmare să vină din exterior, vreau să vină din interior pentru că fiecare contează și înseamnă ceva în felul lui.
” Una: „Să știe când să lase spațiu de explorare, să nu îi judece pe cei mai mici pentru că, orice ar fi, încă au timp să învețe.
Și când ies la vot să se gândească și la ce am avea noi nevoie, să ne întrebe.
” Ștefania: „Nu putem schimba lucrurile singuri.
Avem nevoie de fiecare persoană să ne susțină.
Fie că susținerea înseamnă să mergi cu fiica ta la protest și să-i ții sticla de apă în timp ce are o portavoce în mână sau să-ți ajuți adolescenții să strângă fonduri pentru o idee revoluționară pe care o au sau că îi duci la proteste de mici ca să le antrenezi spiritul civic sau doar îi înveți să fie conectați cu toată lumea și ființele alături de care trăiesc.
Mi-ar plăcea să vadă speranța aia din noi și să o alimenteze cu cât mai multă susținere și iubire pe cât posibil.
Nu e nimic mai revoluționar pe planeta asta decât iubirea și încrederea.
” Habet: „Tineri, adulți, pentru mine sunt tot oameni.
Aș vrea să înțeleagă că, dacă îți propui să atingi un țel și muncești, la un moment dat reușești.
Că fiecare suntem buni la ceva.
Nu există om bun la nimic pentru că mai sunt și oameni care se văd așa din păcate.
”
