Era cum nu se poate mai firesc ca celebrul regizor german Thomas Ostermeier să opteze, pentru prima lui descindere la un Teatru din România, în favoarea uneia dintre marile scrieri ale lui Henrik Ibsen.
Și aceasta din cel puțin următoarele două motive: 1.
Ostermeier a devenit nu doar copilul teribil, ci și copilul adorat al regiei germane de astăzi tocmai montând piesele dramaturgului norveg.
Și a început exact cu Nora șiHedda Gable, acea Hedda Gabler pe care a adus-o acum pe scena Sălii Ion Caramitru a Teatrului Național I.
L.
Caragiale din București.
Spectatorii români, teatrokrația românească l-au adoptat de o bună bucată de vreme pe regizor în primul rând datorită spectacolelor cu piese de Ibsen ce au putut fi văzute la diverse festivaluri din țara noastră.
Mă gândesc la Nora sau la Un dușman al poporului.
Sigur, au contat și Hamlet, invitat cu ani în urmă la Festivalul Shakespeare de la Craiova, și mai recentul O istorie a violenței, adus în țară toamna trecută de excelentul X- Fest datorat Teatrului Excelsior și directorului acestuia, regizorul Vlad Cristache.
Însă Ostermeier se identifică în primul rând cu Ibsen.
Regizorul german este deopotrivă un teoretician al scrierilor dramaturgului, a ceea ce el socotește a fi ideologia acestora, dovadă fiind substanțialele comentarii din cartea Teatrul și frica, apărută în 2016 în traducere românească, la editura bucureșteană Nemira.
Bref, așa cum am mai scris și cu alte ocazii, lui Andrei Șerban, recte, excepționalului său spectacol cu Hedda Gabler, din anul 2012, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, și atât de inteligentei Scrisori inserate atunci în caietul-program, și spectacolelor semnate de Thomas Ostermeier văzute în România li se datorează, în principal, redescoperirea scrierilor dramaturgului.
Care, în procesul de devenire a literaturii dramatice universale, deține o poziție comparabilă cu aceea a lui Cehov.
Așa că a-i reproșa lui Thomas Ostermeier opțiunea pentru un Ibsen mi se pare încă o dovadă a aflatului în treabă la români.
În interviul acordat Anitei Neagu și publicat în remarcabilul caiet de sală al spectacolului (atenție, totuși, exclamația Enfin Malherbe vint! îi aparține lui Nicolas Boileau, nicidecum lui Bossuet!), regizorul admite că a urmat întocmai formula de spectacol a montării din anul 2005/2006.
E drept.
explicația și motivația stau și nu stau în picioare.
Sau nu stau în totalitate.
Cu atât mai mult cu cât rezultatele lucrului cu actorii români, de a care s-ar fi așteptat un cuantum substanțial de noutate, nu au atins întotdeauna doritele cote maxime.
Poate de aici, din presiunea modelului, o anumită impresie de neîmplinit, de nedus până la capăt, de căutare nefinalizată.
Și deficitul de emoție de care suferă spectacolul.
Cu toate că și aici s-ar putea invoca specificul unei anumite școli, al unui mod de a face teatru care e diferit de modelul stanislawskian.
Însă de aici, adică din ceva care se poate ameliora în cursul reprezentațiilor viitoare, și până a califica Hedda Gabler un eșec, o dezamăgire e drum lung și e și multă suficiență intelectuală.
2.
Cine a văzut Un dușman al poporului, cine l-a ascultat cu ani în urmă la Festivalul Internațional de Teatrul de la Sibiu pe Thomas Ostermeier în dialog cu regretatul George Banu, cine a citit Teatrul și frica nu putea să nu realizeze că regizorul german este un om de stânga.
Și că nu se sfiește să recunoască asta.
Ori să își transfere convingerile politice în spectacole.
Frica, susține Ostermeier, este sentimentul dominant al zilelor noastre.
Frica pentru ziua de mâine, frica pentru pierderea locului de muncă, frica generată de lipsa banilor.
Ostermeier a identificat aceeași frică și în scrierile lui Ibsen.
Îndeosebi în Hedda Gabler.
Așa că era cum nu se poate mai de așteptat ca lectura lui să fie una mai puțin interesată de faptul că în scrierea din anul 1890 ca și altele, de altfel, Ibsen s-ar fi dovedit un precursor al ideilor lui Freud, ci mai curând de relevarea “problemei generale a presiunilor financiare” și de “aspectul familial”.
Adică de “presiunea asupra rolului femeii în epoca lui Ibsen și astăzi, cu deosebire în climatul conservator cu care ne confruntăm și de care e pătrunsă întreaga societate”.
Spectacolul cu Hedda Gabler de la Teatrul Național I.
L.
Caragiale din București este plasat într-un hotărât, apăsat astăzi.
Mai deparazitat, cred, de conservatorismul invocat în sus-menționata carte.
Un astăzi nu neapărat românesc.
Nici nu cred că trebuia să se întâmple asta.
Așa cum ar fi vrut unii campioni ai progresului în teatru și pentru care, după cum s-a putut vedea din ceea ce au scris, progresul înseamnă întoarcerea la vremea localizărilor.
În spectacolul lui de la București, Ostermeier nu se mulțumește doar să demonstreze că Ibsen este contemporanul nostru.
Vede în el, în scrierile sale o contemporaneitate extremă.
Așa se face că decorurile excepționale semnate de Jan Pappelbaum, valorate de o complexă scenotehnică (fără cusur în mânuirea lor echipa de tehnicieni a TNB), de lighting design-ul semnat de Erich Schneider și de Carsten Sander, sunt de factură postmodernă.
Totul este gardat de imenși pereți de sticlă, mereu udați de ploaie, meniți să sugereze opoziția interior/extern, respectiv transparență/obstacol.
Nora era Casa cu păpuși, Hedda Gabler devine în viziunea lui Ostermeier Casa cu pereți de sticlă.
Excelent momentul în care judecătorul Brack, devenit în spectacol avocatul familiei Tesman, zăbovește, cu subînțelesul amenințător al revenirii, privind-o insinuant pe Hedda pe care plănuiește să și-o facă cu orice mijloace amantă.
Peste tot, mobile luxoase, de foarte bună calitate.
Un living conceput după cele mai înalte standarde.
Pe care îl vedem uneori în oglindă.
La fel cum vedem și personajele.
Totul din casă e cumpărat cu bani de la prieteni sau de la mătușa Julle și cu speranța salariilor viitoare pe care ar urma să le încaseze Tesman.
Asta după ce va deveni profesor.
De ce tot acest lux? De ce această risipă inconștientă bazată pe o promisiune nu foarte fermă? Din teama încercată de potențialul profesor ca nu cumva să o piardă pe Hedda.
Bănuiește oare Jorgen că Hedda nu îl iubește? Își intuiește mediocritatea de bărbat, o mediocritate care pe alocuri eșuează în ridicol, așa cum și-o va intui mai încolo pe cea intelectuală în raport cu Eilert? Crede el cu adevărat în vorbele soției sale care mai înainte refuzase ceea ce ea numește kitsch sentimental? Se amăgește oare posibilul viitor profesor cu falsa tandrețe și ploaia de săruturi ale Heddei?.
O iubire pe care simte obligatoriu nevoia să i-o împărtășească cu entuziasme și efuziuni copilărești mătușii Iulle.
În prima dimineață a întoarcerii sale acasă, după o călătorie de nuntă costisitoare, cuplul Tesman e asaltat de vizite.
Aceea a bunei, a cicălitoarei mătuși Iulliane , căreia Ana Ciontea îi relevă și ridicolul, și sensibilitățile (povestea cu șăpcălia femeii e completat de cea cu pantofii de casă ai profesorului), și care la rându-i ne atrage atenția asupra reziduurilor de infantilism din comportamentul lui Tesman.
Aceea a fals binevoitorului avocat Brack care relevă prima, însă simptomatic frica din comportamentul lui Tesman.
Brack al lui Marius Manole furnizează noian de informații de natură să îl pună pe jar pe profesorul de istorie, specializat în “artizanatul din Brabantul medieval ”.
Nu, nu e vorba despre scadența împrumuturilor.
Ci doar de faptul că titularizarea pe postul de profesor ar putea să întârzie, că ar fi posibilă organizarea unui mic concurs, că în oraș se află controversatul Eilert Løvborg, care tocmai a publicat o nouă carte ce a stârnit senzație, că nu e exclus ca și acesta să nutrească dorința prezentării la concurs.
Fiecare veste de genul acesta îl marchează pe Tesman, și interpretul lui, Richard Bovnoczki, joacă remarcabil momentele.
Frica.
Teama că o va pierde din pricini materiale pe Hedda.
Glasul lui Tesman devine brusc nesigur, inflexiunile din voce spun totul ori de câte ori este invocată incertitudinea obținerii postului, o perspectivă pe care Tesman a mizat totul.
Frica lui crește cu atât mai mult cu cât soția lui a refuzat rece, categoric, tăios, crud orice sugestie de limitare a cheltuielilor și a luxului.
Sugestie venită din partea lui Brack.
Hedda Ralucăi Aprodu nu a făcut economie de răutate și cruzime în relație cu blânda, naiva mătușă Julle, acum își concentrează cruzimea într-o singură replică.
Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
