Tratăm Veneția cu prea puțină deferență.
O ucidem prin muzeificare (cum spunea eseistul Michel Braudeau) aproape în fiecare zi, de cele mai multe ori inconștienți de rolul covârșitor pe care l-a jucat cel puțin 500 de ani în istoria unei jumătăți de Europa.
Acum e un oraș superb, dar care trăiește numai pentru turiști.
Altădată, era o metropolă unde se decideau evoluții politice, războaie și antreprize comerciale, care făceau punte între Bătrânul Continent, Asia și Africa.
Sute de ani, Veneția a fost emporiul Orientului în Occident, iar teritoriile sale de peste mări și țări erau punctele de sprijin ale Occidentului în Orient.
Era locul unde corăbiile își descărcau mărfurile exotice aduse de pe țărmuri îndepărtate și nesigure, pe care negustorii le vindeau mai departe în restul Europei.
Veniturile enorme din această negustorie au îmbogățit și îmbuibat orașul.
A fost un venețian, Marco Polo, care a făcut China cunoscută Europei.
A fost un venețian, formidabilul doge Enrico Dandolo, care, în vârstă de 90 de ani și orb, a cucerit, pentru prima dată, mărețul Constantinopole, în 1204, în fruntea rușinoasei Cruciade a IV-a.
Venețienii au fost cei care i-au stipendiat generos pe Matia Corvin și Ștefan cel Mare să lupte cu turcii (ceva ce aduce aminte de ajutoarele pe care le dau azi SUA și UE Ucrainei pentru a lupta cu Rusia).
Avem cuvinte pe care le rostim aproape zilnic, fără să mai știm că vin din laguna de la capătul italian al Adriaticii: arsenal, de la șantierele navale ale Serenissimei Republici (Arsenalo), ghetou, de la cartierul evreiesc al orașului (Ghetto), carantină, de la perioada obligatorie de patruzeci de zile (quarantena) pe care corăbierii trebuiau să o petreacă pe o insulă din largul Veneției, înainte de a ancora în oraș, de frica ciumei.
Sunt cuvinte dure, care trimit la războaie, persecuții și molime.
Dar, vedeți dumneavoastră, Evul Mediu nu a fost o epocă pentru plângăcioși.
***Am mers pe urma zilelor de glorie ale Veneției, ani de zile, prin tot bazinul Mediteranei de Est.
La început, cred că a fost întâmplător, apoi am urmărit cu tot mai mult interes locurile pe unde La Serenissima și-a lăsat amprenta în istorie.
Și e un lung parcurs: zidurile circulare ale Nicosiei, în Ciprul din pragul Levantului, portul Chaniei cretane, impunătoarea cetate Palamidi din Nafplio, în Peloponez, romantica fortăreață Santa Maura din Lefkada, minunatul sit UNESCO de la Butrint, în Albania, încoronat tot de o fortăreață venețiană, Kotorul muntenegrean sau Zadarul croat – toate poartă urmele leului înaripat al Sfântului Marcu.
Le-am vizitat, pe rând, nu neapărat în această ordine, impresionat de puterea și întinderea imperiului comercial de odinioară al Serenissimei Republici.
Într-un final, în 2023, la început de primăvară, am ajuns să văd și orașul-mamă.
M-am cazat în anostul Mestre, orășelul care servește Veneției drept cartier industrial, nod de cale ferată, autogară, parcare și hotel low-cost.
De aici, cu tramvaiul sau cu trenul, ajungi în Veneția în 10-15 minute.
Ieșirea din mijlocul de transport e ca o ieșire din tunel.
La Serenissima trepidează de agitația turiștilor încă de dimineață, într-o foșgăiala browniană, care te buimăcește pentru câteva minute.
După traversarea primului pod și „aterizarea” în zona gării venețiene, lucrurile încep să intre pe un făgaș normal.
Fluxul uman te poartă ca un fluviu spre kilometrul zero, Piața San Marco, printr-un labirint de străduțe, cheiuri, splaiuri, piațete, poduri și podețe, flancate de case și palate splendide.
Frecvent, Marele Canal se arată printre ele, sclipind verde, ca un spirit tutelar al întregii harababuri.
***De când am citit, că există undeva în Europa o cafenea care funcționează neîntrerupt din 1720, mi-am dorit să ajung la Caffè Florian.
La două ore de la „aterizarea” în Veneția, după un ocol prin Ghetto, suntem în fața cafenelei, în Piața San Marco.
Ca norocul, încă nu e coadă afară, și un chelner ne plasează la o măsuță mică, de marmură albă, înnobilată de câteva ciobituri, care îi atestă vechimea.
Suntem în capătul celălalt față de de fereastra ce dă spre piață, așa că nu putem vedea spectacolul străzii, care se joacă perpetuu în această parte a lumii.
Luăm partea bună a lucrurilor: suntem în salonul celebrităților, poate cel mai somptuos, iar lumina filtrată de geam se sparge scânteietor în ramele baroce, ovale și aurii, care, încadrează, pe fundal negru, chipurile lui Marco Polo, Titian, Carlo Goldoni, Enrico Dandolo ș.
a.
, care își beau acum cafeaua pe lumea cealaltă.
Un oarecare Francesco Florian a închiriat aici, la parterul cu arcade al palatului Procurațiilor Noi, două camere, înaintea carnavalului din 1720, și a instalat în ele o cafenea.
A numit-o „Alla Venezia Trionfante” („la Veneția Trimfătoare”), dar, venețienii i-au spus în scurt timp „La Florian”.
În ciuda numelui glorios al cafenelei, Veneția nu mai triumfa de ceva vreme.
Imperiul ei maritim intrase în reflux odată cu căderea Constantinopolului, în 1453 și apoi descoperirea Lumii Noi, în 1492.
Cele două evenimente au schimbat axa comercială a Europei.
Blocată de otomani spre Orient și fără acces la rutele transatlantice, La Serenissima a intrat într-un lung declin.
Cu siguranță, sub o formă sau alta, despre asta se discuta și „La Florian”, încă din primele zile ale existenței sale.
Declinul a continuat inexorabil, în ciuda splendorii orașului și a bogățiilor etalate de marile familii.
După cum scrie istoricul englez John Julius Norwich, „pacea, goana după plăceri, dragostea pentru lux, întregul spirit al lui dolce far niente îi năruise puterea.
Era bătrână și obosită; era de asemenea răsfățată”.
Cu siguranță, sub o formă sau alta, despre asta se discuta și „La Florian”, încă din primele zile ale existenței sale.
Mai târziu, conversațiile au început să fie însoțite de răsfoirea „Gazzettei Veneta”, unul din cele mai vechi ziare europene, lansat aici în 1760, de un aristocrat literat, contele Gasparo Gozzi.
În 1797, oștile lui Napoleon, au suprimat, sec, republica.
Ludovico Manin, al 120-lea și ultimul doge, a abdicat la intrarea soldaților francezi în oraș.
Și-a dat jos pălăria ducală și a înmânat-o valetului său, spunându-i: „ Tole’, questa no la dopero più” („Ține, nu voi mai avea nevoie de ea”).
La vremea aceea, cafeneaua fondată de Francesco Florian era condusă de un nepot al său, Valentino.
S-a adaptat rapid la noile realități și, din „Veneția Triumfătoare”, a schimbat numele cafenelei în „Florian”, după unchiul său.
În anii care au urmat, Veneția a continuat să se scufunde, iar cafeneaua a continuat să se țină pe linia de plutire.
Valentino a vândut-o în 1858 unor concurenți, care au renovat-o fastuos, în spiritul epocii.
În mare, de atunci până acum, Caffè Florian a rămas la fel.
Se schimbă doar clienții.
Acum, la mesele din jur sunt turiști de toate națiile.
Consumatorii par că vorbesc cu voce scăzută, dar poate e doar o impresie, după hărmălaia din piață.
Servirea, evident, impecabilă.
Chelnerii cu papion negru iau comanda și încasează banii, cei cu papion alb, pregătesc tăvile și servesc clienții.
Peste ei domnește șeful de sală, drapat în alb, ca un amiral.
O cafea cu lapte, o ciocolată caldă și niște biscuiței costă aproape cât o noapte de cazare în Mestre pentru o persoană.
Deh, noblesse oblige.
.
.
La un moment dat, apare în scenă un grup de șase-șapte persoane în vârstă.
Se disting de restul consumatorilor prin eleganța hainelor – e duminică, la amiază – și prietenia pe care le-o arată „amiralul”, care îi întâmpină și se asigură permanent că sunt bine serviți.
Vorbesc italiană.
E foarte probabil să fie câteva exemplare din specia pe cale de dispariție a venețienilor cu pedigree, născuți și crescuți în lagună.
La plecare, în fața cafenelei e deja coadă.
Se așteaptă eliberarea unei mese, pentru ca alți clienți să poată intra.
Un triumf venețian al globalizării.
Poate Francesco Florian nu a fost așa de neinspirat când a dat primul nume cafenelei.
***Apropo de „Veneția Triumfătoare”, aparent aceasta sintagmă a fost o obsesie a republicii venețiene.
Poate cea mai impresionantă frescă din Palatul Dogilor se numește „Triumful Veneției”, îi aparține lui Tintoretto, și împodobește tavanul de lemn al Sălii Senatului, din Palatul Dogilor.
Nu o ratați! De asemenea, nu vă mulțumiți doar cu o simplă vizită în Biserica San Marco.
Intrați și la muzeul bisericii, unde se păstrează și statuile originale ale cailor de bronz aduși de la Constantinopole, după jefuirea orașului de cruciați, în 1204.
Cei patru cai împodobiseră sute de ani hipodromul din Noua Romă, înainte să fie jefuiți de venețieni.
Din muzeu se iese pe balconul de deasupra intrării în biserică, unde sunt amplasate replicile celor patru cai de bronz.
De aici se deschide una dintre cele mai frumoase panorame peste Piața San Marco.
Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.
ro
