„Civil War”, filmul lui Alex Garland despre o Americă sfâșiată de război civil, nu are cum să te lase nepăsător, pentru că face prea des trimitere la ce se întâmplă lângă noi și, mai ales, la cât de distrugătoare poate fi polarizarea societății.
O cronică de film de Gabriel Bejan.
Atenție, articolul conține spoilere! Nu doar despre film, ci și despre lumea reală.
Într-o societate globală tot mai radicalizată și furioasă, cu un război în Europa, unul în Orientul Apropiat și cu un Trump lansat din nou către Casa Albă, ficțiunea regizorului britanic pe care-l cunoaștem din 1996, datorită cărții-cult „The Beach”, te sperie și, inevitabil, te întrebi: „Oare se poate întâmpla așa ceva în realitate?”.
Deja se întâmplă.
„Civil War” este o distopie în care personajele principale sunt patru jurnaliști ce trebuie să facă un drum de 857 de mile (1379 kilometri) până la Washington DC pentru a-i lua interviu unui președinte aflat la al treilea mandat.
Totul se întâmplă pe fundalul unui război civil sângeros care se desfășoară în America, între așa-numitele „Forțe Occidentale” din Texas și California și armata SUA.
Garland nu oferă foarte multe detalii despre cauzele războiului civil, dar spectatorii sunt invitați să apeleze la imaginație.
Există suficiente indicii, pe care fiecare dintre noi le interpretează cum vrea.
De pildă, când în film ni se spune că linia frontului este la Charlottesville, eu m-am gândit automat la evenimentele care au avut loc în acest oraș din Virginia în 2017.
Sub pretextul demolării statuii generalului confederat Robert E.
Lee, naționaliștii albi au organizat un marș unde s-a scandat, printre altele, cu torțele în mână, „evreii nu ne vor înlocui”.
În confruntările violente dintre „white supremacists” și contraprotestatari au murit și trei oameni, dar Donald Trump, care era atunci președinte, a încercat să minimalizeze tragedia afirmând că „sunt oameni buni de ambele părți”.
Un alt moment este cel în care jurnaliștii din ficțiunea lui Alex Garland își pregătesc întrebările pentru președintele pe care urmau să-l intervieveze, iar una dintre acestea este: „De ce ați desființat FBI-ul?”.
Trump, cel din actualitate, se află în conflict cu biroul federal după ce a fost anchetat pentru implicarea Rusiei în campania sa electorală din 2016.
Drumul reporterilor către Washington DC este unul dur, plin de cadavre, cu rebeli înarmați și repede vărsători de sânge și prizonieri torturați și atârnați de mâini.
Poate fi o sugestie subtilă la clasicul „Apocalypse Now”, a lui Francis Ford Coppola.
De data aceasta, călătorii nu trec prin mijlocul războiului din Vietnam, ci prin America zilelor noastre, iar misiunea lor nu este să ucidă un colonel care a luat-o razna (Kurtz), ci să-i ia un interviu președintelui.
În „Civil War”, reporterii participă, într-un mod oarecum neverosimil, la schimburile de focuri care au loc între cele două armate.
Trei dintre jurnaliști au experiență în zone de conflict din toată lumea – Lee (Kirsten Dunst), Joel (Wagner Moura, adică Escobar din „Narcos”) și Sammy (Stephen McKinley Henderson) – în timp ce al patrulea este o tânără aspirantă la meseria de fotojurnalist, Jessie (Cailee Spaeny).
Fata o întreabă la un moment dat pe mult mai rutinata Lee dacă o va fotografia în cazul în care va fi împușcată, iar aceasta îi răspunde că da.
Pentru ca, mai târziu, la sfârșitul filmului, în timpul asaltului final de la Casa Albă, Lee să fie cea fotografiată de Jessie în timp ce se prăbușește secerată de gloanțe.
Scena când soldații rebeli ajung în biroul președintelui.
FOTO: A24 – DNA Films – IPR.
VC / Christophel Collection / ProfimediaM-am întrebat ce anume a vrut să transmită Alex Garland despre jurnaliști, pentru că „Civil War” este și un film despre cine sunt oamenii care practică această meserie și care este rolul lor în societate.
Invitat în podcastul „Q with Tom Power”, regizorul și scenaristul a mărturisit că atunci când a spus cuiva din industria cinematografică că vrea să facă un film în care jurnaliștii să fie eroi i s-a răspuns că ar fi o greșeală, deoarece „toată lumea urăște jurnaliștii”.
Garland a făcut oricum filmul.
Jurnaliștii din Civil War nu sunt neapărat „eroi”.
Iar mulți spectatori îi antipatizează, atunci când, de exemplu, par nepăsători la suferința și moartea din jurul lor.
Nu protestează, de exemplu, la execuția unui soldat rănit, privesc războiul cu detașare, ba chiar cu entuziasm („Wow, ce senzație!” exclamă unul dintre ei în timp ce privește cerul brăzdat de proiectile) și sunt preocupați doar să surprindă cele mai bune cadre.
Devin sensibili doar atunci când tragedia îi lovește chiar pe ei înșiși.
Garland ne arată însă că nu este de acord cu ostilitatea față de jurnaliști care există în societatea actuală.
O spune răspicat, chiar în conversația cu Tom Power, unde vede rolul presei ca fiind de a patra putere în stat, cea care trebui să-i tragă la răspundere pe decidenți și să lupte pentru prevenirea extremismului, într-un lume în care apar tot mai des elemente de fascism.
Cineastul britanic își arată însă simpatia față de această profesie într-un mod aparte.
Când personajul Joel ajunge în cele din urmă în fața președintelui, în același timp cu militarii din „Forțele Occidentale” care se pregătesc să-l lichideze, nu uită că misiunea lui de reporter este să-i ia acestuia un interviu.
Așa că îi spune liderului de la Casa Albă: „Am nevoie de o declarație!”.
„Nu-i lăsa să mă omoare”, strigă înspăimântat președintele.
„E suficient”, spune Joel, după care pleacă, mulțumit că va avea ce să citeze în articol, în timp ce soldații rebeli îl ucid pe președinte, după care se pozează cu cadavrul acestuia.
Nostalgicii români se vor bucura, poate, când vor vedea scena în care jurnalistul mai în vârstă Sammy îl așează pe liderul de la Casa Albă în aceeași galerie a dictatorilor unde mai este menționat, printre alții, și Ceaușescu.
Putem spune că avem și noi un produs la export de referință internațională.
Ziaristul care îl invocă pe Ceaușescu spune că el face parte din galeria dictatorilor care devin mici, extrem de mici, când ajung să stea față în față cu oamenii.
Și, atunci, cetățenii îi răstoarnă.
În drumul lor către Washington DC, cei patru trec la un moment dat și printr-un orășel, cu magazine deschise și cu lume pe străzi, unde se părea că războiul nu ajunsese.
„Voi știți că e război civil în America, da?” o întreabă Joel pe vânzătoarea din magazin care citea relaxată o carte.
„Noi nu ne băgăm, din ce am văzut la știri e mai bine să nu te bagi”, îi răspunde fata, după care-și continuă lectura.
Civil War a urcat rapid în fruntea celor mai vizionate filme din America chiar în primul weekend în care a fost difuzat la cinema.
„Rar mi-a fost dat să văd un film care să mă facă să mă simt atât de acut inconfortabil sau să privesc chipul unui actor care, precum cel al lui Dunst (n.
r.
– personajul Lee), să exprime atât de viu boala sufletească a unei națiuni încât să pară o radiografie”, a scris publicația New York Times.
Imaginile cu soldați americani ucigând alți soldați americani i-au bucurat, previzibil, pe ruși, unde filmul, cu numele schimbat „Căderea Imperiului”, s-a bucurat de succes.
Pentru că a fost interpretat, propagandistic, ca un film despre căderea „imperiului american”.
Probabil că lui Alex Garland i-a făcut o mare plăcere să ne facă să ne punem întrebări în acest film.
Britanicul este cel care a inventat utopia din „The Beach”, acel paradis din Golful Thailandei la care generații întregi de backpackeri au visat, dar care se dovedește mortal.
Nu există lumi ideale, prea binele se transformă întotdeauna în rău, ne-a transmis Garland în cartea din anii 90, despre care se spunea că a fost citită de unul din trei tineri de până în 30 de ani.
Apoi, Garland s-a apucat de filme unde, de fiecare dată, a vrut parcă să ne trezească la realitate, să ne arate că lucrurile nu sunt ce par a fi.
Să ne aducă cu picioarele pe pământ (de exemplu „Ex Machina”).
În „Civil War” o face, probabil, în cel mai realist mod cu putință de până acum.
