O echipă franco-germană de astrofizicieni susține că spațiul cosmic, nu Terra, ar prezenta condițiile ideale pentru apariția primilor compuși organici.
O descoperire care nu doar că vine ca o confirmare a unei teorii expuse de Svante Arrhenius în 1903, ci aduce implicații majore în cea ce înseamnă existența vieții în univers.
Alte titluri din Science report: ● O specie de șerpi posibil mai mare decât Titanoboa a fost descoperită în India ● De ce planeta Venus generează atât de multă atenție în ultima vreme?Încă de la apariția primelor ipoteze științifice cu privire la originea vieții, s-a vorbit despre o așa-numită „supă primordială”, una în care compușii organici au luat naștere în urma reacțiilor dintre carbon, hidrogen, vaporii de apă, amoniac și alte elemente, sub influența căldurii, a electricității și a luminii.
Ulterior, a apărut și ideea ceva mai complexă a unei origini extraterestre a primilor compuși organici, idee care a rămas cunoscută ca panspermie.
Varianta ei modernă a fost publicată în 1903, de către suedezul Svante Arrhenius, iar de atunci a devenit ipoteza general acceptată care să explice modul în care viața a apărut și a evoluat pe Terra.
Mai nou, o echipă franco-germană de astrofizicieni susține că spațiul cosmic, nu Terra, ar prezenta condițiile ideale pentru apariția primilor compuși organici.
În studiul aferent publicat în revista Science, specialiștii germani și francezi susțin că au realizat mai multe serii de teste pentru a stabili cum ar fi putut avea loc sinteza peptidelor (lanțuri de aminoacizi care intră în structura proteinelor) în condițiile existente pe Terra primordială.
Iar surpriza a venit în momentul în care s-a dovedit că, în ciuda rolului crucial pe care îl joacă în originea vieții, nu ar fi fost atât de simplu ca peptidele să apară în mediul terestru originar.
Mai degrabă, susțin autorii studiului, spațiul cosmic ar oferi condițiile ideale pentru formarea acestora.
Spre exemplu, aminoacizii pot fi sintetizați din compuși anorganici (atomi de carbon, particule de amoniac, monoxid de carbon) atunci când aceștia se lipesc de particulele de praf cosmic, acolo unde fuzionează.
Iar asta se poate întâmpla atât în cazul densității reduse a moleculelor și a particulelor de praf din spațiul interstelar, cât și în cazul unei densități mari acestora, așa cum este cazul noilor sisteme solare.
Iar faptul că aminoacizi au fost deja identificați în spațiul cosmic este unul de notorietate.
Pe măsură ce particulele de praf cosmic au tins să se unească și să dea naștere unor corpuri cerești compacte, așa cum ar fi cometele sau asteroizii, aminoacizii pot fuziona pentru a forma peptide.
Acest proces poate avea loc pe fondul căldurii generate de frecarea dintre particulele de praf sau roci cosmice, una care permite topirea gheții și a apariției apei.
Iar astfel de condiții sunt predominante în sistemele solare tinere, afirmă cercetătorii amintiți.
Dat fiind faptul că peptidele se pot forma mult mai eficient în spațiul cosmic decât pe o planetă ca Terra nu poate însemna decât un singur lucru.
Anume că ele au ajuns pe planeta noastră prin intermediul asteroizilor și a cometelor, așa cum susținea și Svante Arrhenius în 1903.
Rămâne însă un aspect esențial pe care oamenii de știință trebuie să îl elucideze.
Anume ce fel de condiții au fost necesare pentru ca astfel de „cărămizi ale vieții” să fuzioneze pentru a da naștere unor organisme vii, capabile de replicare.
Odată găsit răspunsul la această întrebare cheie, am putea ști cu adevărat cât de răspândită este viața complexă în univers.
În anul 2002, un grup de paleontologi americani descoperea în Columbia resturile fosile ale unor șerpi de dimensiuni colosale.
Vertebrele și coastele identificate atunci în provincia La Guajira erau atât de mari încât specialiștii le-au atribuit unei specii dispărute de crocodili de mari dimensiuni.
Analizele și descoperirile ulterioare au demonstrat că era vorba, în fapt, de o specie preistorică de șerpi similari constrictorilor de azi.
Una care, însă, atingea dimensiuni nemaiînâlnite în lumea modernă.
Botezată Titanoboa cerrejonensis, specia care a existat acum circa 66-56 de milioane de ani, avea specimene care atingeau o lungime maximă de 12,8-14,3 metri și greutăți de circa o tonă.
Cea mai mare specie de șerpi care fusese descoperită vreodată.
O nouă descoperire, de data aceasta din provincia Gujarat, în vestul Indiei, poate depăși acest record.
O echipă de paleontologi de la Institutul Tehnologic Indian Roorkee, aflată în căutarea unor resturi fosile de balene preistorice, a identificat într-o mină de lignit nu mai puțin de 27 de vertebre reptiliene de mari dimensiuni.
Iar studiile ulterioare au confirmat că aparțin unui șarpe dintr-o specie necunoscută, una care rivaliza cu deja faimoasa Titanoboa.
Noua specie a fost botezată Vasuki indicus, iar specialiștii estimează că specimenul fosil ar fi avut până la 15,2 metri lungime.
Datările au confirmat faptul că animalul a trăit acum circa 47 de milioane de ani, cu mult după dispariția speciei Titanoboa, dar că trăia și se hrănea într-un mod relativ similar.
Dat fiind faptul că nu există încă un schelet complet, paleontologii indieni nu pot spune dacă acesta era la fel de robust și de greu ca Titanoboa sau dacă era o specie mai suplă.
Estimările arată însă că lungimea maximă estimată a exemplarului indian o depășea pe cea a verilor lor evolutivi din Columbia.
Chiar și astfel, nu toți specialiștii în domeniu sunt de acord cu concluziile colegilor lor din India, concluzii publicate în revista Nature.
Cei care contestă interpretarea datelor susțin că este extrem de dificil de estimat dimensiunile reale ale unui astfel de animal după un număr relativ restrâns de vertebre, și în lipsa unor elemente craniene.
Singurul lucru cert este că fosilele descoperite sunt atât de masive încât nu există decât o singură specie la care pot fi raportate.
.
.
Titanoboa.
NASA a confirmat faptul că două misiuni care au ca țintă planeta Venus (DAVINCI și VERITAS), ambele planificate pentru finalul acestui deceniu, vor fi puse în aplicare, conform planului, în ciuda restricțiilor bugetare.
Poate nu întâmplător, în ultima perioadă au apărut tot mai multe studii de specialitate care sugerează faptul că Venus, în ciuda condițiilor extreme, ar putea fi un candidat pentru existența vieții extraterestre.
Venus este însă mai mult decât atât, susține Stephen Kane, astrofizician american din cadrul Departamentului petru Științe Planetare din cadrul Universității din California, într-un studiu publicat în revista Nature.
De altfel, Stephen Kane a colaborat cu NASA pentru ambele misiuni.
Oamenii de știință și nu numai ei au tins să considere Terra ca modelul ideal pentru apariția și proliferarea vieții, susține cercetătorul american.
Însă lucrurile nu stau deloc așa.
Mai degrabă, se poate spune că nu știm care sunt limitele vieții și ale mediilor în care ea poate să apară.
De aceea, Venus este modelul ideal pentru a studia posibilitatea ca viața să apară în condiții pe care, în mod normal, le-am considera imposibile.
Venus și Terra sunt similare din multe puncte de vedere.
Au cam aceeași masă și cam același diametru.
De asemenea, se presupune că pe Venus au existat oceane și condiții asemănătoare cu cele de pe Pământul primordial.
Însă, dacă ele au existat, au dispărut de multă vreme în urma unor procese pe care oamenii de știință încă încearcă să le elucideze.
Cea mai cunoscută ipoteză susține că energia solară primită de Venus a generat un efect de seră extrem care a dus la evaporarea oceanelor și la apariția atmosferei dense formată în proporție de 96,5% din dioxid de carbon, și în care există nori de acid sulfuric.
Pe de altă parte, Venus nu are un satelit natural așa cum are Terra, și nici un câmp magnetic.
Iar Luna a oferit Pământului o stabilitate pe care Venus nu a avut-o niciodată, așa cum câmpul magnetic a oferit protecție în fața radiațiilor solare.
Chiar și cu toate aceste date, trebuie să recunoaștem că știm foarte puține lucruri despre Venus, afirmă Stephen Kane.
Nu există o imagine clară cu privire la existența vulcanilor sau a plăcilor tectonice.
Nu se știe cum a evoluat suprafața planetei de-a lungul timpului și nici nu se cunosc date despre ceea ce există în interiorul acesteia.
Privită prin lumina unor astfel de informații, Venus ar părea cel mai puțin probabil loc în care să apară viață.
Și totuși, cel puțin la nivel teoretic, ea poate exista acolo, cel puțin în atmosferă.
De asta, cunoașterea planetei Venus este imperios necesară.
Practic, susține astrofizicianul californian, Venus este cea mai la îndemână detinație pentru a înțelege modul în care viața poate apărea, iar de aici putem extrapola la alte planete pe care le descoperim an de an.
Cel mai probabil, nu vom ajunge niciodată să vizităm alte planete din sisteme solare îndepărtate, cel puțin unele similare Terrei.
Dar putem visa să descoperim viața extraterestră, înțelegând tiparele planetare din propriul nostru sistem solar.
Nu în ultimul rând, că ne place ideea sau nu, Venus poate oferi o imagine a ceea ce Terra poate deveni în viitor.
Descifrând secretele acestei planete, concluzionează Stephen Kane, putem vedea ceea ce ne rezervă viitorul.
Este o lecție din care nu doar că putem învăța, ci putem aționa pentru a evita un astfel de scenariu venusian.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!Sursa foto: profimediaimages.
ro
