Într-o lume digitală în continuă expansiune, liderii din domeniul tehnologiei sunt arhitecții viitorului, vizionari care ghidează companiile spre noi orizonturi prin inovație, creativitate și viziune strategică.
Printre aceștia se numără și Adrian Blidăruș, fondatorul Softelligence și EVP Encora Europe, punându-și amprenta asupra evoluției industriei IT, fiind un catalizator al transformării digitale în întreprinderi la nivel global.
Invitat în cadrul podcastului InsurTech Talks, Adrian Blidăruș a vorbit despre viziunea sa asupra viitorului tehnologiei, despre firmele de asigurări tradiționale, modelele actuariale, dar și despre cum ar putea arăta viitorul asigurărilor: „În 2050, cred că marea majoritate a asigurărilor o să fie integrate, puternic integrate cu aplicații.
Pe ce o să ruleze aplicațiile? Este greu de spus!”.
Ce este EVP și cine e Encora?Adrian Blidăruș: Firma este americană și se numește Encora și vine, așa cum ne povestea fondatorul ei, de la Encore, care înseamnă BIS.
E de rezonanță franțuzească?Adrian Blidăruș: E de rezonanță franțuzească, în engleză „bis” se spune „encore” și vine să transmită ideea că o să ne delectăm atât de bine clienții încât ei vor vrea un „bis”.
Adică, din nou! Astfel, firma se numește Encora.
Este o firmă americană, cu sediul în Arizona, iar EVP înseamnă „executive vice president”.
Sunt oameni care sunt atenți la titlul persoanei cu care stau de vorbă.
O să fac eu un pic o trecere către cum ai ajuns tu la această firmă americană.
Ai vândut Softelligence, o firmă de software unei firme care, deși poate lumea nu știe că nu e un big tech, dar e o firmă mare.
Anul trecut am citit într-un raport, e o firmă cu cea mai mare creștere din tot grupul ăsta, un fel de Forbes al firmelor, Forbes 50 al firmelor de inginerie digitală.
Și a fost anul trecut pe locul întâi, după ce anul precedent fusese pe locul doi.
Deci o firmă importantă care prin voi a intrat în Europa.
Care a fost sinergia, care a fost atractivitatea firmei voastre pentru firma americană? Adrian Blidăruș: Eu cred că în primul rând noi am pus pe masă locația.
Aveam o oarecare dimensiune și avem o oarecare dimensiune în continuare.
Să zicem că la dimensiunea noastră în România nu cred că mai sunt foarte multe firme independente.
Lucrul cu care am venit a fost un focus pe care l-am avut încă de la început în Softelligence, către zona de asigurări și servicii financiare.
Asta înseamnă că nu facem software sau nu oferim servicii și către alte industrii, dar noi în mod voluntar ne căutăm clienți în zona de asigurări și servicii financiare.
Lucrăm cu niște companii de asigurări foarte mari, în special în Londra, dar avem clienți și în România.
Cred că ăsta a fost un lucru foarte important, specializarea noastră, specializare care ne face atractivi din mai multe puncte de vedere.
Encora, așa cum bine ai zis, e o firmă de digital engineering, așa cum se poziționau ei.
Este o firmă care este mare, dar nu foarte mare.
Adică în zona asta de servicii IT există giganți, cum ar fi INFOSS AS, și există firme mai mici care au o creștere accelerată, așa cum este Encora.
Aceasta are aproape 10.
000 de angajați la nivel global.
Are o prezență globală: America de Sud, India, bineînțeles că acolo e zona în care lucrurile scalează.
Nu avea nicio prezență în Europa.
Acuma, însă, are prezență și în Europa.
Dar noul CEO a venit cu o nouă strategie, aceasta fiind una de verticalizare, asta însemnând că pe lângă software engineering, oamenii trebuie să înțeleagă și business.
Pentru noi chestia asta n-a fost nouă, adică noi așa am fost de la început.
Și asta este, cred, lucrul important pe care l-am adus la masă, alături de prezență, talent, marje ș.
a.
m.
d.
Aș vrea din competențele voastre să extragem competențele dedicate firmei asigurărilor și hai să lămurim termenii.
Ce este InsurTech? Voi, de fapt, scrieți cod, adică programați pentru aceste InsurTech-uri?Adrian Blidăruș: Noi programăm, lucrăm în principal cu firmele de asigurări.
Noi discutăm despre firme de asigurări, dar în realitate firmele de asigurări, hai să zicem jucătorii din piață, se împart în principal în 3-4 mari categorii.
O să le punem pe categoriile astea și după încercăm să punem undeva insurtech-ul și să vedem cum se poziționează.
Firmele de asigurări tradiționale, care preiau riscul și asigură capital, după care există încă două niveluri de intermediere.
În România există doar un nivel de intermediere, și anume firmele de brokeraj, care practic vând produsele de asigurare către clienți și fac consultanța pentru a potrivi nevoile clienților cu produse de asigurare.
Și în piețele mai avansate există acei MGA (managing general agent), care creează produse de asigurare foarte particularizate pentru anumite nevoi.
Un al 4-lea jucător probabil că ar fi firmele de reasigurare.
Dar cu firmele de reasigurare oamenii obișnuiți nu prea interacționează, nici măcar business-urile.
Sunt niște firme de asigurare pentru firmele de asigurări.
La rândul lor preiau riscul firmelor de asigurări…Adrian Blidăruș: O parte din el, pentru că firmele de asigurare au un capital pe care îl folosesc ca să plătească daune.
Și la un moment dat, pe baza unor calcule ș.
a.
m.
d.
au nevoie de capital suplimentar.
Și atunci ei practic revând o parte din risc, dar mai angro.
Deci asta este, să zicem, ecosistemul tradițional.
Insurtech-urile sunt niște firme de tehnologie care încearcă să ofere produse de asigurări.
Ce fel de produse? În general produse de asigurări care sunt mai degrabă destinate zonei de retail sau unei zone de B-to-B, care are foarte mulți potențiali clienți.
Adică piața țintă este foarte mare.
Dar ce le face pe ele diferite fundamental de firmele de asigurări tradiționale este felul în care se raportează la tehnologie sau e și mai mult decât atât, modele de business diferite sau management complet diferit? Ce anume?Adrian Blidăruș: Managementul sigur e complet diferit, pentru că ele, până la urmă sunt niște firme de tech.
Probabil cel mai celebru exemplu este Lamonade, dar focusul lor este în principal pe user experience și pe un mod de interacțiune cu clientul digital.
Este un mod de interacțiune, să zicem delightful, cum ar zice lumea „Apple style”.
Setează un standard în ceea ce privește interacțiunea cu clientul în mod plăcut, în mod elegant, rapid, intuitiv, ăsta este cuvântul.
Industria de asigurări cred că poate fi definită în multe feluri, dar intuitiv nu este neapărat unul dintre ele ok, pentru că realitatea este că produsele sunt foarte complexe.
De câte ori mă gândesc la o firmă de asigurări, îmi aduci aminte de cum arătau abonamentele la telefonia mobilă, cred că pe la finalul anilor 1990, începutul anilor 2000.
Niciodată nu înțelegeai nimic din factură.
Adrian Blidăruș: Asta pentru că cineva de acolo s-a gândit să expună o zonă eminamente tehnică, așa cum este ea, către clienți, ca să o pună pe post de explicație, un fel de security by obscurity.
De ce au apărut insurtech-urile? Pentru că firmele de asigurări, tradițional, ele intră în zona asta de servicii financiare și să zicem că nu sunt foarte flexibile și foarte libere la schimbare.
Ele se transformă – tehnologia a intrat în firmele de asigurări, dar viteza cu care se pot transforma nu este una foarte rapidă.
Din ce motive? Orice, începând de la o zonă care este foarte puternic reglementată, adică tu poți să faci niște modificări, să ai o evoluție în sisteme, în produse, ș.
a.
m.
d.
, dar în limitele pe care ți le oferă autoritatea de reglementare din piața în care acționezi.
Mai departe mergem către procese interne, către mentalități, ș.
a.
m.
d.
Și atunci sunt firmele sau companiile astea care o iau din partea asta: zice ok, noi creăm o platformă, o tehnologie, ne uităm la ceea ce se numește digital native, adică dacă te duci într-un insurtech, n-o să găsești polițe scrise pe hârtie.
Și acela este canalul nostru de distribuție.
Noi mergem direct către clienți.
Unul dintre avantaje este legat și de preț și de faptul că asigurările nu au evoluat cam în același ritm cu tot restul lumii.
Asigurările, firmele tradiționale sunt diferite și pentru că fug de tehnologie sau nu vor sau ele nu folosesc tehnologia? Adrian Blidăruș: Da, o folosesc! Cred că cele mai mari proiecte și o mare parte din cifra de afaceri o facem cu firme de asigurări care se transformă, aduc sisteme, implementează AI ș.
a.
m.
d.
Deci nu ar putea să funcționeze fără și au niște beneficii de productivitate foarte importantă.
Și atunci diferența ar fi că pentru InsurTech-uri tehnologia este un mod de a fi mai atractive pentru clienți și de a face și clienților viața mai ușoară? Adrian Blidăruș: Zicem că da! În apărarea firmelor de asigurări, insurtech-urile nu acoperă absolut orice, iar insurtech-urile, în marea lor majoritate, dacă mergem în Statele Unite, de exemplu, unele dintre ele chiar sunt firme de asigurări, adică își asumă riscul, au capital cu care să asume riscul, se supun reglementărilor de acolo.
Piața americană nu este cea mai reglementată piață din lume, de obicei este printre cele mai liberale, încercând totuși să păstreze o încredere a clienților, că despre asta este vorba.
Piețele europene, cu cât mergi în partea asta, ele sunt din ce în ce mai reglementate.
Probabil că UK este undeva între, iar Germania, Franța, chiar și România sunt piețe foarte puternic reglementate.
Iar aici Insurtch-urile care apar sunt mai degrabă niște firme de brokeraj care creează, folosesc firme de asigurări din spate ca să le distribuie produsele, dar creează un alt user experience.
Am cunoscut pe cineva care în UK avea o firmă de asigurări insurtech, oferind niște produse care erau foarte inovatoare la momentul respectiv și care a zis: „Ok, o să renunț la licența de firmă de asigurări pentru că este foarte greu să stau în business-ul ăsta”.
Din cauza reglementărilor, a cerințelor de capital ș.
a.
m.
d.
S-a transformat într-un MGA și primește capacitate de la alte firme de asigurări tradiționale din piață.
Cum am defini disruptiv în piața asigurărilor?Adrian Blidăruș: Eu cred că disruptiv în piața asigurărilor distructive cred că pot fi nu știu două-trei tendințe.
Să explicăm un pic ce înseamnă distructiv sau cum îl definesc.
Este într-un anumit domeniu ceva care schimbă fundamental modelul de business.
Și aici sunt mai multe exemple: Nokia, care la un moment dat era un jucător major și acuma probabil că nu mai știm de ei.
Acum 10 ani dacă cineva ne-ar fi întrebat dacă o să dispară Nokia, am fi zis că e nebun.
Apple-ul a venit și a schimbat ideea, dar el a schimbat ideea și modelul.
Și pentru că Apple nu face bani din device-uri, sau face niște bani din device-uri, dar ei fac de fapt bani din aplicație.
Un exemplu foarte bun este Polaroid – poze instant la minut.
Știți cum își defineau business-ul? Ei sunt în industria produselor chimice, deci ăsta era business-ul lui Polaroid.
Greșit, fundamental.
Când Sony a inventat camera digital, Polaroid a dispărut de pe piață, aproape.
Asta înseamnă disruptiv.
Știi ce e interesant, că noi asociem acuma distruptivul cu chestii foarte noi, foarte tehnologice.
Mi-ai dat niște exemple de firme vechi, dintr-o perioadă în care cuvântul acesta poate nu exista deloc.
Când eu mă așteptam să spui Uber, de exemplu.
Adrian Blidăruș: Uber este un alt exemplu de distructiv.
Dar eu cred că Uber, dincolo de disruptionul pe care ar putea să-l creeze în taximetrie, și-a creat un segment nou, ceva care nu exista înainte sau Airbnb.
Da, modelul de business e fundamental același.
Ei au creat zona asta de intermediere, care înainte era un dispecerat: trebuia să suni la telefon.
Având un model de pricing dynamic, vorbim despre machine learning și inteligență artificială, model de pricing dynamic bazat pe cerere – câți șoferi sunt în piață, mai mulți clienți sau mai mulți șoferi ș.
a.
m.
d.
–, și creând un model care este cu totul diferit față de ceea ce era înainte.
Eu cred că ei și-au creat nișa lor, ceea ce mi se pare și mai greu decât a crea un disruption.
Pentru că sigur ăla este momentul în care solicitările sigur trebuie să plătească, până atunci încasează.
Și ei și-ar dori să plătească cât mai puțin sau așa crede lumea.
Societățile de Asigurări chiar vor să plătească.
Toate pe care le cunosc, n-au zis niciodată: hai să facem ceva să evităm plata.
Nu, ei vor să plătească.
Mă refer la ce le respectabile.
Dar există o modalitate de a nu plăti pentru o daună, și anume când dauna nu se întâmplă.
Și atunci ele încep să investească foarte mult într-o zonă care se numește prevenție.
Și anume de ce să fac eu doar risk assessment la început ca să pot să dau un preț pe riscul ăla și să nu pun în plase niște mecanisme de prevenție.
Ca evenimentul ăla să nu se întâmple sau să limitez.
Și aici un exemplu foarte bun este Hiscox în Marea Britanie, care vinde niște asigurări de locuință ce au asigurat riscul de inundație.
Și în momentul în care tu îți cumperi un sistem cu senzor de inundație care oprește alimentarea cu valvă inteligentă și oprește alimentarea cu apă în momentul în care au detectat apă, îți scad prima de asigurare, pentru că deja s-a limitat foarte mult riscul.
Ăsta este o un mod care pe viitor, părerea mea, ar trebui să producă niște ripples în zona de asigurări.
Avem un client care asigură vapoare și în loc să facă inspecție de risc, ei fac inspecție de risc și prevenție.
În momentul în care văd diverse chestii, se duc către clientul lor într-o manieră de asta consultativă și zic „uite, eu aș putea să-ți asigur asta la prima ta sau nu ți-o asigur deloc, că mi se pare prea… Dar dacă tu faci aia, aia și aia, prima ta ar putea să scadă, pentru că riscul scade”.
Și asta este o chestie care schimbă modelul.
Tradițional, în special pentru produsele de retail, există noțiunea asta de pull, adică ne asigurăm mai mulți, toți plătim o primă și cei care pățesc paguba sunt despăgubiți din polul care se crează.
Așa a funcționat, pe principiul ăsta, și funcționează asigurările de sănătate.
Adrian Blidăruș: Ca și asigurările auto, asigurările de locuință, toate sunt în general asigurări obligatorii.
Și așa au apărut asigurările.
Adică la 1600-1700 în Londra, când au inventat asigurările, cei care puneau bani ca să echipeze o barcă cu vapori pentru comerț, o corabie, puneau și niște bani deoparte, toți cei care aveau vapoare, astfel încât dacă se întâmpla ceva să fie despăgubiți.
Și în felul ăsta erau toți acoperiți.
Era o chestie de solidaritate și așa funcționează asigurările mutuale în ziua de azi.
Acum, despre asigurările auto pentru, de exemplu, RCA sau CASCO.
Eu în momentul acesta pot să închei RCA-ul, și nu e numai în România, e peste tot, pe o perioadă fixă (6 luni – 1 an), plătesc o anumită sumă.
Eu folosesc mașina în fiecare zi, altcineva folosește mașina o dată pe săptămână.
De ce plătim aceeași primă? Pentru că riscul meu este inerent mai mare.
Mai mult decât atât, de ce nu sunt eu asigurat doar atunci când folosesc mașina și când o țin în garaj? Ok, poate că ar trebui să am o asigurare de vandalism sau de ceva.
Cred că modelul acesta se cheamă Pay Per Use și are două componente: fie perioada de timp, fie numărul de kilometri.
Adrian Blidăruș: Fie niște componente care modifică modelul de risc.
Dacă folosești mașina o săptămână și ești un șofer mai atent, n-ar trebui să plătești ceea ce plătesc eu.
Și aici a apărut zona asta, ceea ce numesc telematics la mașini.
În România încă n-au intrat sau cred că au intrat la foarte puține, diverse cutiuțe speciale, de la dispozitiv, dispozitive conectate care îți monitorizează stilul de condus, locurile prin care conduci, pentru că dacă conduci prin niște zone în care se întâmplă frecvent accidente ș.
a.
m.
d.
Și îți calculează o primă variabilă.
Pare simplu la prima vedere, dar de ce e asta atât de complicat?Pentru că modelele actuariale în momentul acesta sunt făcute să funcționeze așa.
Și în momentul acesta avem telematicsul acesta, avem anumite asigurări de sănătate și există niște insurtech-uri care s-au parteneriat cu firme de asigurări, un fel de brokeraj.
Și care au aplicații de astea de wellness și în funcție de niște lucruri: ceasul care, de exemplu, vede de câte ori faci exerciții pe săptămână și atunci riscurile tale cardiovasculare sunt corelate cu asta.
Spuneai de telematică și de modelele actuariale.
.
.
Adrian Blidăruș: Există modele actuariale separate pentru asta, pentru că modelele astea actuariale de telematică și de asigurări se aseamănă mai mult cu zona de asigurări specializate, de special insurance.
Tradițional, zona de special insurance apare în riscuri de astea care sunt non-pull și care sunt într-un fel unice.
De exemplu, lansarea unui satelit pe orbită e un eveniment unic sau asigurările de avioane, iarăși sunt niște chestii care sunt foarte speciale și se ia în considerare foarte mulți factori acolo: experiența echipajului, cine conduce avionul, pe ce rute merge ș.
a.
m.
d.
Astea sunt asigurările speciale și cu cât aduc mai multe informații în modelul actuarial, cu atât asigurarea se specializează mai tare.
Și atunci asigurările astea speciale intră în B-to-C.
De ce este asta diferit? Pentru că în asigurări specializate ai de obicei un underwriter.
Underwriter-ul este cel care se ocupă de garantare, care preia riscul.
Adrian Blidăruș: Este cel care semnează dedesubt.
El practic face un risc assessment specializat.
Pentru niște servicii de astea medicale, auto, ș.
a.
m.
d.
, nu poți să ții niște oameni care să facă risc assessment și atunci îți trebuie niște modele noi.
M-am uitat pe un studiu pe care McKinsey l-a publicat prin 2021 și m-am uitat în mod special tocmai pentru că am vrut să văd ce, din ce spuneau ei acum 2-3 ani de zile, o să se întâmple.
Și se întâmplă deja.
Și unul este exact ce spuneai legat de acest IoT (internet of things sau internetul obiectelor), de fapt, este această nouă tehnologie – telematica.
Un alt lucru este că astea nu pot funcționa fără inteligență artificială.
De fapt, ce se spune în studiu este că folosește chiar termen precum mișcare tectonică, seism adus de tehnologie și spun ei, toate lucrurile astea sunt cumva sub cupola a ceea ce acuma este foarte la modă și se cheamă inteligența artificială.
Și aici apare întrebarea: Am diverse dispozitive pe mână, asistentul virtual care mă ascultă și execută și cine știe ce mai face.
Pare interesant pentru consumator, dar există și un consumator care se întreabă „Ok, nu e 1184, nu e big brother care e tot timpul cu ochii pe mine”.
Și până acuma poate înțelegeam că-s niște camere, niște chestii care mă ascultă, dar acuma măsoară pusul, știu pe unde mă duc, uite de câte ori fac gestul, fumez.
Cum e? Adrian Blidăruș: Eu cred că este și nu este! Cred că e un pic înspăimântător.
Primele mele interacțiuni cu Chat GPT, încercând să-l conving să scrie niște coduri pentru ceva, au fost foarte înspăimântătoare.
Pentru că te gândești cât o să mai dureze până când o să se apuce să scrie codul singur și nu o să mai aibă nevoie de mine, în sensul ăsta.
Și totodată este „Wow”, adică te uiți la asta și zici extraordinar că se întâmplă o chestie de asta.
Cred că big brother, genul ăsta de monitorizare, ea există din cele mai vechi timpuri, doar că tehnologia a dus-o pe noi culmi.
Vorbești de intenția ca cineva să știe tot timpul ce fac alții…Adrian Blidăruș: De cele mai multe ori sub pretextul securității.
Și atunci te întrebi unde e diferența sau unde-i granița între securitate și viața ta privată?Cred că în reglementare, în felul în care societatea decide exact care este această graniță, și în felul în care societatea se gândește să folosească un instrument foarte avansat.
Adrian Blidăruș: Adevărat! Singura problemă, să zicem, legată de chestia asta, este că inteligența artificială este deja aici și noi brusc devenim conștienți de niște lucruri prin niște produse, cum ar fi Chat GPT, pe care companiile le oferă către publicul larg.
Dar să nu ne facem iluzii.
Adică Facebook-ul are niște algoritmi prin care îți creează toată rețeaua și toată bula și deservește cu ce vrei.
Google-ul la fel, așa s-a născut.
A fost un motor de căutare, iar acum modelul lor de business e legat de reclame, click-uri, pay-per-click ș.
a.
m.
d.
Pentru asta, ei trebuie să-ți dea niște reclame care să fie relevante pentru tine.
Iar termenul ăsta de relevanță are în spate o analiză foarte puternică, sofisticată și înspăimântătoare.
Eu cred că Google-ul știe despre noi mult mai multe lucruri decât ne-am dori.
Dar întorcând-mă la ceea ce spuneai mai devreme, adică 1984, eu cred că distopia spre care ne îndreptăm nu este 1984.
Este aia în care, știind ceea ce ne dorim, o să ne dea ceea ce ne dorim și o să ne provoace plăcere peste plăcere.
O să ne controleze și o să ne și placă să fim controlați.
Cred că aia mi se pare mai probabil, pentru că e mai ușor să controlezi pe cineva, știindu-i foarte bine, știind ce butoane să apeși.
Revenind la asigurări, o altă tendință majoră pe care o identifica studiul de care am vorbit mai devreme este că prezența roboților – și roboții aici nu înseamnă nu știu ce am mai văzut pe la televizor cu un așa ceva monoid sau niște chestii care să mișcă.
De exemplu mașina autonomă, adică aia pe care o vezi că trece pe lângă tine și nu e nimeni la volan, aia e un robot.
Mai e mult până acolo? Ei spun că în 2030, care era anul pe care și-l imaginau, cu toate lucrurile astea, ar urma să le cam vedem.
Adrian Blidăruș: Și eu citeam la un moment dat o chestie, cred că de Yuval Noah Harari, care spunea că oamenii sunt foarte slabi și întotdeauna exagerează viitorul depărtat și subestimează viitorul apropiat.
Pe mine când mă puneau la școală să desenez cum va fi anul 2000, desenam nave spațiale, mașini zburătoare.
Bine, nu suntem acolo așa.
Dar dacă, apropo, că vorbeam de Nokia, m-ar fi întrebat cineva „Știi că Nokia o să dispară peste 5 ani?”.
Aș fi zis că nu și că telefoanele mobile cu touch screen și cu aplicații o să fie mainstream – aș fi zis că nu se poate.
Cred că și Nokia n-a înțeles treaba asta.
Adrian Blidăruș: Eu cred că nimeni nu a înțeles.
Cred că singurul care a înțeles a fost Steve Jobs, și echipa lui, care a mutat lucrurile în direcția asta.
Am fost în San Francisco unde există mașini autonome.
Există o aplicație, comanzi o mașină autonomă, vine și te duce undeva.
Deci ele există și funcționează.
Există o zonă, un perimetru în care poți să comanzi mașina, nu poți să comanzi chiar în orice stat ș.
a.
m.
d.
Dar ceea ce se întâmplă este că oamenii au mers foarte agresivi în promovarea tehnologiei și în adopție și acuma fac niște pași în spate pentru că și-au dat seama că nu e chiar așa de pregătită tehnologia.
Cred că Gardner a lansat ideea de „The hype cycle”.
La orice chestie nouă există un hype, hype, după care există o chestie care se numește platoul deziluzionări.
Și exact așa se întâmplă cu asta: așteptările sunt umflate, după care lumea își dă seama că de fapt ne-am pripit un pic.
Eu cred că mașinile autonome o să existe, nu știu dacă până în 2030.
Și tehnologia cred că o să „catch up”, dar mai cred că și oamenii sunt foarte imprevizibili.
De multe ori noi nu ne dăm seama ce facem în trafic, când conducem.
Poate o să-și dea seama, nu știu, camerele sau senzorii instalați la bord și o să aflăm noi ce facem.
Adrian Blidăruș: Asta încearcă să facă.
Doar că pare că totuși viteza de a interpreta foarte, foarte multe date, că de fapt asta este ceea ce a exacerba inteligența artificială.
Noi am început să avem din ce în ce mai mulți senzori și volumele de date s-au strâns în niște cantități de astea mult peste capacitatea umană de a sintetiza informația.
Exista o pretenție că curând, undeva în 2025, vor fi, sper să nu mă înșel, 3 trilioane de senzori conectați care vor pompa date undeva și cineva va trebui să le analizeze.
Adrian Blidăruș: Posibil! Da, eu cel puțin am ceasul de la mână care are nu știu câți senzori, telefonul la fel.
A fost primul pas al inteligenței artificiale.
Ceea ce se întâmplă în momentul acesta cu Generative AI este într-adevăr o chestie deosebită, pentru că brusc începem să ne punem problema dacă inteligența artificială poate să fie creativă și să sintetizeze chestii și să creeze lucruri care nu existau înainte.
De exemplu DALL-E, care este generatorul făcut de Microsoft care generează imagini, și poți să mergi către el să zici: arată-mi o imagine, un tablou cu un câine într-o zi însorită de soare în stilul lui Van Gogh, și atunci brusc îți apare o chestie acolo.
M-ar îngrijora Generative AI de genul lui DALL-E dacă atunci când intervine un algoritm de genul ăsta umblă puțin la poza cu stricăciunea mașinii.
Ce zici de asta? Vor trebui să aibă ei un AI să nu cumva să arate tamponarea: aripa mea mai lovită decât e în realitate.
Adrian Blidăruș: Nu știu! Există și modelul ăsta de realitate augmentată, pui niște ochelari și îți adaugă niște lucruri, dar cred că tot așa erau într-o…Care vor înlocui probabil inspectorul de daună.
Adrian Blidăruș: Teoretic, da, în momentul ăsta am văzut inclusiv programe-pilot pentru inspectarea daunei fără inspector de daună.
Deci, practic în condițiile în zonele în care ți se permite îți trimite o dronă, aia filmează tot și inteligența artificială spune care-i dauna, cât de rău e și care părți trebuie înlocuite și primești la sfârșit.
Asta ar fi departe.
Cum crezi? Adrian Blidăruș: Nu cred că e așa de departe.
Cred că singura problemă și aici este tot reglementarea, pentru că, așa cum pare, nu ai voie să zbori cu drona chiar pe oriunde.
Dar pot să te cheme într-un loc, poate să spună, domnule, centrul de daună e undeva unde drona aia pot să și facă treaba?Adrian Blidăruș: Ideal ar fi să nu te cheme nicăieri.
Cel puțin pe zona asta de drone cred că sunt o grămada de inovații care s-ar putea face dacă nu ar exista reglementări, pentru că nu ai voie să zbori cu drona în zone aglomerate ș.
a.
m.
d.
Din experiența voastră cu firme de asigurări, ce linii, ce tipuri de asigurări ar putea fi cel mai puternic și cel mai rapid influențate de introducerea tehnologiilor avansate? Adrian Blidăruș: Eu cred că toate sunt influențate.
Cred că trebuie să ne uităm la tendințe.
Întotdeauna consumatorii și cererea duc lucrurile într-un anumit punct.
Cu alte cuvinte, atenția se duce acolo de unde vin banii.
Și dacă toată lumea cere sau așteaptă un anumit tip de experiență, atunci este doar o chestiune de timp până când va apărea cineva care să ofere experiența asta.
Deci, în zona de retail cred că produsele simple (CASCO, RCA), toate companiile de asigurări au început să creeze un fel de Insure Decor.
De exemplu, CEO-ul Allianz Direct este faimos pentru replica că „el conduce o companie de tehnologie cu licență de asigurări”.
Și asta este definiția insurtech-ului.
Deci eu cred că acolo se poate, este deja influențată foarte puternic.
Pentru că inteligența artificială și capacitatea asta de analiză a multor surse de date aduce foarte multe informații în plus în analiza riscului.
Și atunci să nu folosești un astfel de tul, n-are niciun sens.
Din ce ai văzut în lume, cum au inovat companiile de InsurTech prin alte piețe.
Avem ceva care ți-a atras atenția, te-a uimit?Adrian Blidăruș: M-a uimit compania britanică de care ziceam mai devreme.
Lemonade?Adrian Blidăruș: Nu, Lemonade este o companie americană care oferă niște produse standard către public.
Cea britanică despre care vorbeam, care are un model mai degrabă B-to-B, și care oferea un soi de parametri insurance pentru flotele autovehicule.
De exemplu, nu știu, ai o firmă de curierat și în funcție de cum conduceau șoferii și cum îți dădeau o poliță generală de grup.
Mi s-a părut o chestie care este destul de aproape de zona în care se duc asigurările.
Noi, ca și consumatori, cunoaștem asigurările prin lucrurile cu care interacționăm.
Dacă sunt un angajat obișnuit undeva, conduc o mașină, am o locuință, pot să știu de asigurare auto, să știu de cea de locuință și cam atât.
Dacă ai o firmă o să începi să-ți pui probleme de asigurare de răspundere profesională ș.
a.
m.
d.
Dacă conduci o firmă de nu știu care, un armator, de o să-ți pui problema de asigurări de nave.
Lumea este foarte complexă acolo și piața românească nu este la nivelul ăla de complexitate, pentru simplul motiv că nu cred că există suficientă cerere.
Deci noi suntem deja pe piața românească puțin cam în urmă.
Adrian Blidăruș: Suntem și nu suntem.
Companiile din piața românească schimbă sisteme, evoluează, țin pasul cu tehnologia, se tehnologizează, să zicem, îmbunătățesc procese ș.
a.
m.
d.
Întrebarea este dacă consumatorul din piața românească ar putea să consume o asigurare telematică RCA și dacă nu începem să ne punem problema cum o punem cu buletinele sau cu pașapoartele biometrice.
Adică conspiraționist? Adrian Blidăruș: Din păcate, înclinația către conspirație este invers proporțională cu nivelul de educație.
Ne apropiem de final și îți propun un exercițiu de imaginație.
Suntem aproape de aceeași vârstă.
Hai să ne imaginăm cum ar arăta viața noastră de asigurați în 2050, de exemplu.
Adrian Blidăruș: În 2050, cred că marea majoritate a asigurărilor o să fie integrate.
Puternic integrate cu aplicații.
Pe ce o să ruleze aplicațiile alea? E greu de spus! Dar ele vor fi puternic integrate cu aplicații.
În 2050, la 75 de ani, 80 de ani, s-ar putea să fiu interesat de o asigurare medicală cu un soi de monitorizare.
Pentru că dacă mă împiedic și îmi rup piciorul, aș vrea să vină cineva.
Chiar dacă, să zicem, copiii mei nu sunt neapărat acasă și cred că vor fi singles.
Adică tu vei plăti o un abonament la ceva în care vor fi și produse de asigurare.
Aici mă refer la: pot să cumpăr o mașină cu un abonament care să includă și asigurare.
Tesla deja are o companie de asigurări doar pentru Statele Unite ale Americii.
Una peste alta, speri că va fi mai bine pentru tine sau că va fi mai complicat și tu vei fi mai suspicios un pic cu tehnologia?Adrian Blidăruș: Știi că se spune că pe măsură ce îmbătrânești, plasticitatea creierului crește.
Nu prea mai ești foarte deschis la toate.
Eu cred că noi am venit dintr-o zonă în care tehnologia era vase inexistentă sau hai să zicem exista un anumit gen de tehnologie și am trecut într-o zonă mai mult sau mai puțin forțat în care tehnologia a evoluat foarte mult și încercând să ținem pasul.
Cred că copiii noștri acuma nu mai concep viața fără tehnologie și cred că genul ăsta de relație cu firmele de asigurări va fi mai prietenoasă și cred că o să ne ofere niște servicii mai bune.
Softelligence este o companie românească de tehnologie şi consultanţă înfiinţată în 2006 de Adrian Blidăruş.
Aceasta este specializată în dezvoltarea şi implementarea de soluţii de transformare digitală, fiind orientată spre industriile financiar-bancară şi a asigurărilor.
În anul 2023 aceasta a fost achiziționată de grupul american Encora.
Articol susținut de Eazy Insure
