NASA va testa cel mai nou model de pânze solare ● Cum pot fi explicate anomaliile lunilor planetei Marte? ● Sacrificiile umane erau o practică larg răspândită în neoliticul europeanToată lumea știe că, aici pe Terra, energia solară este aproape nelimitată.
În spațiul cosmic însă, Soarele poate face mult mai mult decât să emită energie.
Spre exemplu, emite un flux de particule încărcate electric, flux denumit și vânt solar.
Iar vântul solar poate propulsa sonde spațiale cu vele, pe un model similar cu cel al corăbiilor din vremurile trecute.
În ordinea asta de idei, NASA tocmai a anunțat că va testa o nouă generație de pânze solare.
O nouă generație pentru că, evident, nu este prima dată când o astfel de tehnologie este testată.
Prima a fost sonda japoneză Ikaros, lansată în 2010.
A urmat apoi o colaborare internațională, concretizată sub forma sondelor LightSail-1 (2015) și LightSail-2 (2019).
Acum este rândul unui nou proiect, Advanced Composite Solar Sail System (ACS3) să fie testat în spațiul cosmic.
Ideea exploatării vântului solar nu este deloc una nouă.
Savantul suedez Svante August Arrhenius postula încă din anul 1908 faptul că acesta poate mișca obiecte în spațiul interstelar.
Ulterior, în 1924, cercetătorul rus Konstantin Țiolkovski propunea în premieră tehnologia velelor solare pentru a atinge „viteze cosmice”.
De atunci, ideea a fost dezbătută în nenumărate studii de specialitate.
În primul rând, pentru că sondele propulsate de vele solare prezintă avantaje față de cele propulsate cu combustibili.
Unul dintre aceste avantaje ar fi că, în cazul primelor, combustibilul nu se termină niciodată.
Implicit, misiunile spațiale sunt mult mai ieftine și pot dura mult mai mult.
Tehnologia s-a dovedit deja că este funcțională.
Însă există o parte critică pe care oamenii de știință încearcă să o îmbunătățească.
Cea a structurii care susține velele.
Cu cât mai ușoară și mai rezistentă, cu atât mai eficientă și mai durabilă va fi sonda.
Este ceea ce urmează să testeze specialiștii de la NASA.
O structură creată dintr-un mix de polimeri flexibili și fibră de carbon.
Sonda urmează să fie lansată din Noua Zeelandă pe o orbită aflată la circa 1.
000 de kilometri altitudine.
Odată ajunsă la destinație, va fi nevoie de circa 25 de minute pentru ca velele, cu o arie de 80 de metri pătrați, să se deschidă (comparativ, LightSail-2 avea o arie de doar 32 de metri pătrați).
Este doar un prim pas în ceea ce NASA intenționează să atingă.
Conform specialiștilor de acolo, o structură de acest gen poate susține vele cu suprafață de până la 2.
000 de metri pătrați, iar asta vine cu implicații uriașe.
Pe de altă partă, dacă brațele din fibră de carbon își dovedesc eficacitatea, ele ar putea fi folosite pentru a crea structuri de rezistență pentru modulele locuibile de pe Marte și de pe Lună.
De asemenea, ar putea fi folosite ca suport pentru sistemele de comunicare via Terra.
Iar asta, așa cum spun chiar oficialii NASA, poate fi un punct de plecare pentru viitoarea colonizare a sistemului solar.
Phobos și Deimos, cei doi sateliți naturali ai planetei Marte, sunt, fără îndoială, două ciudățenii.
Dacă toate lunile din sistemul nostru solar sunt sferice, cele două au forme neregulate, asemenea unor cartofi.
Iar dată fiind forma lor bizară, nimeni nu poate spune exact în acest moment cum au luat ele naștere.
Până acum, exitau două ipoteze care să explice originea celor două luni.
Prima, și cea care a adunat cei mai mulți susținători din mediul științific, susține că Phobos și Deimos sunt, în realitate, asteroizi care, la un moment dat, au fost capturați de gravitația planetei.
Iar în sistemul nostru solar există deja astfel de exemple, vezi cazul satelitul planetei Neptun, Triton.
Cea de a doua ipoteză susține că, mai degrabă, sateliții au fost creați în urma unui impact cu un corp ceresc.
În principiu, pe un model similar cu cel al Lunii, care a luat naștere în urma ciocnirii Terrei cu o planetă primordială.
Problema este că niciuna dintre cele două ipoteze nu reușește să explice pe deplin situația sateliților marțieni.
Dacă Phobos și Deimos sunt asteorizi capturați, atunci orbita lor nu ar trebui să fie circulară, și nu atât de apropiată de ecuatorul marțian.
Dacă ar fi rezultat în urma unui impact, atunci compoziția lor ar trebuie să fie similară cu cea a planetei Marte.
Iar ea, tocmai de aici problema, este mai puțin densă decât silicatul, cel mai răspândit material de pe Planeta Roșie.
Recent, un grup de astronomi japonezi de la Institutul Tehnologic din Tokyo a propus o a treia variantă, una care, în principiu, pare să explice anomalia.
Mai exact, cercetătorii niponi sunt de părere că Phobos și Deimos au apărut ca urmare a unui impact.
Numai că, în varianta lor, impactul ar fi fost cu un corp ceresc ce conținea o mare cantitate de gheață.
Simulările computerizate au arătat că, în cazul unui impact cu un corp solid, din rocă, materia aruncată în spațiu ar fi creat un disc în jurul planetei Marte din care ar fi trebuit să se formeze trei luni, nu două.
În cazul unui corp în a cărui compoziție intra o cantitate mare de gheață, materia aruncată în spațiu ar fi fost mult mai puțină.
Implicit, ar explica lipsa celei de a treia luni.
Apoi, un astfel de impact ar explica și densitatea diferită și porozitatea celor doi sateliți.
Peste toate, el ar explica și prezența apei pe Marte, precum și orbitele actuale ale lunilor.
Există însă o problemă și cu această ipoteză.
Anume că, date fiind calculele specialiștilor, prezumptivul corp ceresc ar fi trebuit să conțină până la 70-90% la gheață.
Iar în sistemul nostru solar nu există astfel de corpuri.
În prezent, cel mai aproape de acest scenariu ar fi Ganymede, satelitul lui Jupiter, care conține circa 50% apă.
Evident, lucrurile ar fi putut sta diferit la începutul sistemului solar.
Mostre recoltate de pe asteroidul Ryugu arată că acesta ar putea proveni dintr-un corp ceresc inițial care putea conține până la 90% apă sub formă de gheață.
La fel de bine, ar fi putut avea doar 20%, astfel că lucrurile rămân incerte.
În concluzie, este cea mai bună ipoteză pe care o avem în prezent, însă una care trebuie demonstrată pentru a deveni teorie.
Iar asta s-ar putea întâmpla în anul 2031, atunci când misiunea Martian Moons eXploration (MMX) a celor de la JAXA (Agenția Spațială Japoneză), amânată deja o dată, va colecta în sfârșit mostre de pe satelitul Phobos.
În lipsa unor sisteme de scriere, credințele și practicile religioase ale populațiilor neolitice, cel puțin de pe teritoriul Europei, rămân în cea mai mare parte un mister.
Unul în care o echipă de arheologi de la centre de cercetare din Franța și Germania a încercat să facă lumină printr-un studiu apărut recent în revista Science Advances.
Mai exact, autorii studiului au analizat rămășițele a trei femei care au fost înhumate împreună, acum circa 5.
500 – 6.
000 de ani, în situl de la Saint-Paul-Trois-Châteaux, sud-estul Franței.
Ceea ce a frapat a fost poziția neobișnuită a scheletelor.
Una care, în cazul a două dintre victime, pare similară cu incaprettamento, o tehnică folosită de organizațiile mafiote pentru intimidarea prizonierilor.
În astfel de situații, victimele sunt legate de picioare, de mâini și de gât, astfel încât, dacă se zbat, să se sufoce singure.
În cazul celei de a treia femei, se pare că, dată fiind poziția neobișnuită a corpului, ar fi fost îngropată de vie.
Specialiștii au căutat cazuri similare și, spre surpriza lor, au descoperit circa 20 de situri neolitice, răspândite din Spania și până în estul Europei, în care persoanele înhumate au fost supuse acelorași tratamente.
Cele mai vechi datează de acum circa 7.
400-6.
800 de ani.
Dat fiind faptul că nu este vorba de o situație singulară, caz în care s-ar fi putut specula o crimă, autorii studiului sugerează că, mai degrabă, ar fi vorba de un ritual răspândit în mai toată Europa acelor vremuri.
Mai mult, ei susțin că au identificat gravuri mezolitice într-o peșteră din Italia (Grotta dell’Addaura din Sicilia) care înfățișează scene de sacrificii umane, similare cu cele descoperite în Franța.
Un argument în plus în favoarea unei practici cu răspândire continentală.
