Oricare profesor este entuziasmat de faptul că elevii se arată interesați de subiectele pe care le abordează în orele sale de curs.
Interesul elevilor față de tematicile studiate, curiozitatea lor intelectuală, oferă aripi.
Toți ne dorim asemenea elevi și atunci când îi întâlnim ne simțim împliniți.
Însă, acest aspect ascunde și o „capcană”: riscul ca relaționarea cu întregul colectiv al clasei să nu mai existe, iar procesul de predare-învățare să se axeze doar asupra celor implicați mai mult în cadrul orelor de curs.
Nu de puține ori, la nivelul colectivelor claselor se ajunge la formarea unor rutine, în funcție de fiecare oră.
Elevii se cunosc între ei, știu cine e priceput, la ce materie, cine sunt aceia care se implică constant în dezbaterile de la anumite ore de curs, care sunt preferații anumitor profesori.
Iar aici ar trebui să intervină rolul profesorului.
Inevitabil, fiecare profesor va avea anumiți elevi preferați, pe aceia care se apropie cât mai mult de tipul ideal al partenerului educațional.
Atunci când au la bază efortul constant al elevului pentru a-și însuși informațiile pe care profesorul le transmite și pentru a-și forma competențele specifice fiecărei discipline, simpatiile sunt inevitabile și legitime.
Însă, acestea nu trebuie să se transforme în favoritisme și în ignorarea acelora care nu s-au dovedit, inițial, la fel de interesați de materia predată.
E destul de ușor ca mesajul profesorilor să ajungă la elevii care îl simpatizează sau la aceia pasionați de disciplina pe care o predau.
Nu trebuie uitat faptul că, de multe ori, simpatia pentru un profesor se transformă în pasiune pentru disciplina predată de acesta.
Reciproca nu este neapărat valabilă: pasiunea pentru o materie nu-i aduce, automat, profesorului capitalul simbolic necesar.
Dimpotrivă, în timp ce prestația unor profesori naște pasiuni, atitudinea altora le distruge.
Întrucât foarte rar se întâmplă ca întregul colectiv al unei clase să fie „vrăjit” de un profesor și/sau de disciplina pe care acesta o predă, adevărata provocare, o luptă continuă a cadrelor didactice este aceea de a-i transforma în interesați pe cei neinteresați, de a transforma plictisul în cunoaștere, de a interacționa cu cei care par că nu-și doresc acest lucru.
Căci, printre altele, și acesta este rolul unui profesor: de a evita natura duală, a prezenței-absenței (prezent pentru cei interesanți, absent pentru cei neinteresați) și de a-și dovedi prezența pentru fiecare elev din colectivul clasei.
Aceasta este o miză importantă, o luptă.
E normal să nu fie facilă atingerea acestui obiectiv, iar procesul demarat în aces sens să ne scoată din zona de conform.
Dar fiecare atenție câștigată, fiecare „neofit” oferă sens meseriei de profesor.
Întrebări simple, dar sincere, precum „Ce mai faceți?”, „Cum vă simțiți astăzi?”, pot conta pentru elevi mult mai mult decât metodele moderne de predare-învațare, de care literatura de specialitate abundă.
La fel de mult pot conta răspunsurile la întrebările elevilor, la acele dileme care, la prima vedere par puerile, „sub nivelul clasei”.
Pentru că orice nelămurire e legitimă.
Nu există întrebări greșite adresate de elevi.
Poate, uneori, formulările lasă de dorit, însă, este rolul profesorului să-și ajute elevii să se interogheze într-o modalitate care să-i ajute să ajungă la răspunsul corect.
Este o datorie a profesorului aceea de „a face lumină” în mințile tinerilor, de a le clarifica nelămuririle.
Pentru că, dacă nu le luăm în serios întrebările, neliniștile, riscăm să îi pierdem.
Nu trebuie să le transmitem faptul că unele întrebări sunt inteligente și că altele sunt lipsite de sens.
Pentru că, în felul acesta, nu facem altceva decât să contribuim la crearea fricii de a întreba.
În loc să prioritizeze întrebările referitoare la subiectul lecțiilor, elevii vor fi măcinați de neliniști care ar trebui să fie străine actului didactic.
Cu toate acestea, în sălile de clasă din România este omniprezentă nesiguranța.
Profesorul poate simți că unii elevi, înainte de a-și exprima nedumeririle, trebuie să-și învingă frica de a interoga, manifestată sub diverse forme: „Oare întrebarea mea e potrivită?”, „Mă voi face de râs dacă voi adresa această întrebare?”.
Unii dintre elevi obișnuiesc să-și exprime nedumeririle începând prin exprimarea neîncrederii în calitatea întrebării: „Știu că ceea ce voi întreba nu e logic”, „E o întrebare stupidă, dar, totuși.
.
.
”, „Vă va amuza întrebarea mea, dar.
.
.
”, „Nu știu dacă e corect ce întreb, dar.
.
.
”.
Această nesiguranță expusă înainte de a întreba este deja un semn al apropierii de profesor întrucât expune gânduri refulate de obicei.
Însă, în spatele acestei temeri se află un adult (părinte sau profesor) care, la un moment dat, l-a învățat că curiozitatea trebuie să aibă limite, că există un standard al întrebărilor.
Chiar dacă a fost transformată într-o formă fără fond, afirmația conform căreia fiecare elev are ritmul său este esențială în procesul de predare-învățare.
Abordarea oportună este aceea de jos în sus, de la nivelul cunoștințelor elevilor către mesajul pe care profesorul dorește să îl transmită.
-Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.
ro
