Nici copilăria nu mai e ce-a fost. Cum își petrec timpul liber copiii din generația de azi față de cei de ieri. Și cum a schimbat economia parentingul

Când eram copil, vacanțele mi le petreceam într-un sat din Maramureș, unde trăiau părinții mamei.

Bunicul avea cai, iar una din grijile noastre (eram împreună cu alți 4 verișori) era să scoatem caii la păscut.

Evident că nu aveai șei, ne suiam direct pe spinarea animalului cu un căpăstru improvizat și alergam în galop până la locul în care îi priponeam.

Fără cască de protecție, genunchiere sau alte asemenea.

.

.

Seara încingeam un fotbal sau o partidă de oină șiajungeam acasă transpirați, cu vânătăi pe picioare sau cu julituri.

Astăzi, copilăria arată altfel, potrivit unei cercetări sociologice.

Azi, arată cercetarea la care mă refer, asistăm la un fenomen în continuă creştere în mediul urban, şi anume înrolarea copiilor în activităţi şi cursuri extracurriculare şi, deci, la o instituţionalizare şi mai mare a copilăriei.

Întrebările după care s-a ghidat autorul cercetării au fost: cum îşi trăiesc copilăria aceşti copii? Ce înseamnă pentru ei timpul liber? Unde se întâmplă copilăria lor? Cum înţeleg părinţii lor această perioadă de viaţă? Cum sunt înţelese aceste activităţi extracurriculare de către părinţi? În cazul copiilor care participă la activităţi extracurriculare, copilăria este petrecută cu preponderenţă într-un „triunghi instituţionalizat” : casa familială, şcoală şi instituţiile extraşcolare.

Mai mult, într-un spaţiu urban mare, cum este Bucureştiul, şi în contextul fragmentării spaţiului copiilor în locuri specializate pentru anumite activităţi, copilăria este petrecută şi pe drumul dintre aceste instituţii (în cazurile studiate, timpul consumat variază de la un sfert de oră până la aproape 45 de minute pe un drum, acumulându-se chiar şi 3 ore pe zi).

Departe de a fi o simplă plimbare, drumul între punctele importante ale „triunghiului instituţionalizat” relevă o relaţie de dependenţă între părinţi şi copii.

Copilul este nevoit să îşi modeleze timpul atât în funcţie de programul instituţiilor pe care le frecventează, cât şi în funcţie de cel al adulţilor care îl conduc acolo.

Însă acest timp în maşină poate fi valorificat, după cum subliniază o mamă, Carina (34 ani):În primul rând, timpul liber este pentru ei un timp pentru joacă sau de distracţie.

Poate include atât jocurile nestructurate alese şi/sau inventate de copii, cât şi activităţile extraşcolare care implică jocul sau jocurile organizate în cadrul instituţiilor extraşcolare.

În al doilea rând, este un timp de relaxare sau calmare în care „nu te stresezi”, cum explică Daniel (10 ani).

Această înţelegere a timpului liber pare foarte similară şi uneori chiar se suprapune cu cea anterioară, cuprinzând atât activităţi structurate cât şi nestructurate.

Diferenţa apare însă în ceea ce priveşte ritmul, care este unul mai scăzut şi pe lângă joacă îşi fac loc desenatul, cititul, masa împreună şi chiar somnul.

Apoi, timpul liber este înţeles ca timp fără restricţii, liber faţă de autoritatea părinţilor, a şcolii sau a instituţiilor extraşcolare.

Această perspectivă subliniază dorinţa copiilor de a decide în legătură cu structura şi conţinutul programului lor.

În acest caz, activităţile sunt mai puţin predictibile, non-recurente şi mai greu de catalogat.

Citește și: Copilăria la români din 1850 încoace.

Cât de greu se creștea un copil atunci și cât de greu e acum.

Adrian Majuru, istoric: Fiecare generație face un pas înainte într-un mod diferitDistanţele dintre prieteni, aşadar, fac necesară organizarea întâlnirilor şi sincronizarea programele familiilor, ceea ce nu numai că implică un efort sporit din partea părinţilor, dar mai ales redefineşte timp liber al copiilor care se întâlnesc: Alin: „E vreo perioadă de timp care trece foarte repede?” Cristina (10 ani): „Da, de obicei când sunt cu colegii, când vin aşa pe la mine şi, spre exemplu, vin vinerea, de la AB ies la 5,30 şi atunci ajung pe la 6 acasă, iar pe ei îi lasă… au un termen că trebuie să meargă şi ei la casele lor până la urmă şi e un termen, iar timpul… atunci când ştii că ai o limită, un deadline, atunci ţi se pare că trebuie să faci totul repede: «hai repede că mai avem puţin timp să ne jucăm pentru că trebuie să te duci acasă»”.

Jocul şi joaca în grup – o parte importantă din ceea ce aceşti copii consideră timp liber – se mută mai degrabă în casă sau în incinta şcolilor şi a instituţiilor extraşcolare, care, din acest punct de vedere, au avantajul că reuşesc să sincronizeze programele celor mai mulţi dintre copiii care le trec pragul.

Ilustrativ este fragmentul de conversaţie următor: Geografia prieteniei se construieşte mai degrabă în jurul şcolilor şi instituţiilor extraşcolare şi mai puţin pe criteriul apropierii de casă, fapt observabil atât din desenele şi interviurile copiilor, dar şi din explicaţiile părinţilor.

Parcul apare frecvent ca un loc al copiilor, însă reprezintă mai degrabă o extindere fie a casei, fie a şcolii, în funcţie de proximitate.

Activităţile extrașcolare sunt şi o modalitate de a îndepărta copilul de ecrane (ecranele calculatorului, televizorului sau telefonului).

În multe dintre discuţiile cu copiii am observat că presiunea pentru înscrierea la o activitate sau alta vine din partea copiilor.

Cercurile de prieteni şi colegi, interacţiunea şi presiunile dintre ei sunt la ordinea zilei dovedind încă o dată unul din argumentele recurente ale acestui text – copiii sunt agenţi în propria socializare şi contribuie prin asta la evoluţia lumii în care trăiesc alături de adulţi.

Aşa cum subliniază Camelia (mamă, 35 ani): Dintr-o perspectivă exterioară, o zi obişnuită din viaţa acestor copii include mersul la şcoală, joaca cu prietenii/colegii, în parc sau acasă, pe calculator/tabletă, activităţi extracurriculare şi drumurile aferente lor şi, nu în ultimul rând, timp cu părinţii (o parte considerabilă petrecută în maşină).

Însă şcoala şi instituţiile extraşcolare sunt învestite cu din ce în ce mai mult din timpul copiilor, structurându-le programul, spaţiul şi timpul, jocul, masa, geografia prieteniei, nivelul de supraveghere sau drumul.

Astfel, se profilează o reţea instituţională expansivă din care familia pare să se retragă treptat.

Orașul e văzut ca ceva neprietenos, periculos, fără locuri de joacă, fără copii (sic!), cu multe maşini şi câini.

În aceeaşi dimensiune a „periculosului” intră şi casa cu tableta, telefonul sau calculatorul care sunt văzute a provoca dependenţă şi, mai mult decât atât, un „autism social”.

Această combinaţie le oferă părinţilor o justificare solidă pentru insularizarea copiilor.

Pentru părinţi, copilăria în Bucureşti înseamnă şi descoperirea căilor de a evita oraşul neprietenos, excluziunea sau abuzul de tehnologie.

Unde este, în cazul acestor copii, timpul liber? E „furat” de către copii, nu e în program (pentru că nu e programat, e liber), e în mici frânturi dintre secvenţe mari, fixe, programate.

Câteva exemple particulare:Cerctearea poate fi citită integral aici.

Sursa foto: Katarzyna Bialasiewicz / Dreamstime.

com