Dincolo de discuțiile intermitente despre alegerea primarilor într-un tur sau în două tururi, sistemul electoral de la locale nu se bucură aproape deloc de atenție.
Nimeni nu pare să se întrebe cum sunt aleși consilierii locali/județeni.
Cum se ajunge de la votul cetățenilor la împărțirea mandatelor? Care e formula? La prima vedere, e simplu: prin metoda coeficientului natural și a celor mai mari resturi.
Se împarte totalul numărul voturilor valabil exprimate la numărul de mandate și se rotunjește în jos, obținându-se un coeficient electoral.
Apoi, se împart voturile fiecărui competitor la coeficient și se rotunjește în jos, aflându-se câte mandate primește fiecare.
Cum, cel mai adesea, după această operație rămân mandate, ele sunt alocate într-o a doua etapă, în ordinea numărului de voturi neutilizate; altfel spus, în ordinea zecimalelor de la rezultatul nerotunjit.
Iată un exemplu simplu, cu 100.
000 de voturi și 10 mandate, deci un coeficient de 10.
000!Tabelul 1 Despre acest sistem simplu știm că e favorabil mai degrabă partidelor mici, dar și că permite apariția unor paradoxuri.
Subiect mult discutat, mai ales în Statele Unite, dar și în Europa de Vest1, paradoxurile pot fi definite simplu ca încălcări ale monotoniei, iar monotonia, fără a apela la algebra de liceu, ca principiu: mai mult, într-o parte, aduce mai mult sau egal, în alta.
Un competitor cu mai multe voturi trebuie să obțină mai multe mandate decât unul cu mai puține voturi.
Putem admite că obține un număr egal, căci mandatele nu pot fi fracționate, dar nu mai mic.
Dacă se întâmplă altfel, avem de-a face cu un paradox.
Sistemul descris mai sus nu încalcă niciodată monotonia de ansamblu – ordinea voturilor se păstrează în ordinea mandatelor, cu situații inevitabile de egalitate, dar fără răsturnări –, nici așa-numita regulă a coeficientului – numărul de mandate al unui competitor e egal cu rotunjirea în jos sau în sus a rezultatului său (6,6, de exemplu, va aduce șase sau șapte mandate).
Permite însă încălcarea a două forme particulare: (1) un competitor poate pierde mandate atunci când totalul mandatelor crește – situație devenită celebră sub numele de „paradoxul Alabama” sau „paradoxul camerei”; (2) un competitor poate pierde mandate deși numărul său de voturi crește, în vreme ce altul poate câștiga mandate/ rămâne la fel, deși numărul său de voturi scade, rămâne la fel sau crește procentual mai puțin – situație cunoscută ca „paradoxul populației”.
Ambele cazuri pot fi ilustrate cu exemple reale românești, dar nu acesta e scopul meu aici.
Vreau să arăt cum, prin detaliile sale, legea românească a pervertit formula, făcându-o mult mai predispusă la paradoxuri decât în forma sa „pură”.
În plus, poate duce la apariția unor situații nediscutate până acum.
Discuția se limitează la prevederile art.
100 din Legea nr.
115/2015, aplicată pentru alegerile locale din 2016 și 2020, în vigoare și azi, și privește alegerea consilierilor locali2.
Prevederile pot fi rezumate astfel:Toate problemele pornesc de la prag.
Simpla sa existență ar afecta proporționalitatea și reprezentativitatea alegerilor (e un rău asumat în majoritatea sistemelor proporționale), dar nu și monotonia.
Variabilitatea pragului, creată de legiuitorul român, face însă ca și aceasta din urmă să fie pusă în pericol.
Din chiar rezumatul de mai sus se deduce că o alianță poate rămâne fără mandate, în timp ce partide/independenți cu mai puține voturi decât ea pot primi mandate.
O încălcare a monotoniei, care poate fi însoțită și de încălcarea regulii coeficientului! Mult mai spectaculoasă e situația independenților:Prima situație, generată de excluderea independenților de la etapa a doua de repartizare, s-a întâmplat de multe ori la alegerile locale din 2000 încoace.
E, evident, o nedreptate care li se face, dar Curtea Constituțională a considerat că e o chestiune de „oportunitate”, nu se încadrează la categoria „discriminare”, deci e în regulă4.
Cea de a doua e creată prin legea din 2015 și nu știu de vreo decizie a CCR.
S-a întâmplat în 2016 și 2020 (vezi, ca o situație specială, localitățile urbane din județul Hunedoara)5.
Aparent, e de apreciat prevederea favorabilă independenților, dar ea reprezintă o aberație aritmetică: se acordă mandate unor candidați pe baza unui coeficient, dar voturile lor nu sunt însumate pentru calcularea acelui coeficient.
E ca și când aș spune că eu reprezint 10% dintr-un grup de 10 oameni din care nu fac parte.
Dacă aș face, grupul ar fi de 11, iar eu aș reprezenta 9,09%.
E posibil ca un candidat care întrunește coeficientul să nu-l mai întrunească dacă voturile sale sunt luate în calcul.
Legea nu cere să fie luate în calcul decât dacă ating pragul.
Principala întrebare este: e posibil ca un candidat să ia mandatul cu mai puține voturi și să nu-l ia cu mai multe? Glumind, e posibil să piardă din cauza propriului său vot sau a câtorva voturi, din familie?Da! Se poate întâmpla în cazul în care coeficientul și pragul sunt apropiate, iar coeficientul poate fi și sub, și peste prag, deci în circumscripțiile cu cel mult 19 consilieri, adică peste 90% din localitățile României.
Există întotdeauna un interval în care adăugarea unui număr de voturi la totalul avut până atunci în vedere și împărțirea la numărul de mandate dă un rezultat mai mare decât suma adăugată.
Dacă diferența dintre prag și coeficient se suprapune, total sau parțial, acelui interval, un candidat independent se află în riscul de a rata alegerea câștigând câteva voturi în plus.
E un fel de groapă în care poate cădea, dacă nu reușește să o sară, evident.
Nu voi intra în detalii matematice – care, de altfel, mă depășesc –, ci, pentru a ilustra cât mai mult din ce am spus până acum, voi porni de un exemplu ipotetic (inspirat însă din realitatea electorală): o localitate cu 10.
000 de voturi și 17 mandate (corespunzând unei populații de 10.
001-20.
000 de locuitori).
Tabelul 2 Pragul este 500.
Avem șapte partide și un candidat independent.
Doar primele patru partide întrunesc pragul, deci doar voturile lor se însumează pentru calcularea coeficientului, care este 8.
452/17 = 497.
Primesc mandate toate partidele care au întrunit pragul, dar și independentul, pentru că a întrunit coeficientul.
Să remarcăm că, dacă D ar fi alianță, deci i s-ar cere un prag de 7% (caz întâlnit de cîteva ori în 2016 și 2020), s-ar constata o încălcare monotoniei, întrucât nu ar obține niciun mandat.
Să presupunem acum că independentul are două voturi – pentru expresivitate; era suficient unul – în plus.
Calculele rămân la fel, indiferent că le luăm de sub prag, de peste prag sau din afară, dar, tot pentru expresivitate, le vom lua de la partidul A.
Tabelul 3 Candidatul nostru întrunește acum pragul, deci voturile sale sunt însumate pentru calculul coeficientului, care este 8.
950/17 = 526.
Nu mai întrunește coeficientul, deci nu mai primește mandatul în etapa întâi, iar legea nu-i permite accesul în etapa a doua, deși are cel mai mare număr de voturi neutilizate.
Partidul D, aflat în urma independentului, nu întrunește nici el coeficientul, dar are acces în etapa a doua și ia un mandat, încălcându-se astfel monotonia.
Să mai observăm și că independentul nu mai ia mandatul cu două voturi în plus, dar partidul A câștigă un mandat cu două voturi în minus, ceea ce reprezintă un artificial creat paradox al populației.
Revenim la scenariul inițial și mai introducem în luptă un independent, cu voturi de sub prag.
De asemenea, mai acordăm câteva voturi partidului D.
Tabelul 4 Pragul și coeficientul rămân neschimbate.
Cei doi independenți întrunesc coeficientul, fără a întruni pragul, deci fără ca voturile lor să fie folosite la calcularea coeficientului.
Sunt îndreptățiți, după lege, la câte un mandat și, în felul acesta, toate cele 17 sunt alocate din prima etapă, nemaifiind nevoie de a doua.
E ușor de observat că, dacă unul dintre ei ar trece pragul, niciunul nu ar primi mandat.
Dar să ne imaginăm că amândoi trec pragul și chiar luând cele câteva voturi de peste prag ale partidului D!Tabelul 5 În această situație, voturile lor sunt însumate pentru calcularea coeficientului, care e 9454/17= 556.
Niciunul nu îl întrunește, deci nu primesc mandate.
În prima etapă, se reușește alocarea, pe baza coeficientului, a doar 12 din cele 17 mandate.
În etapa a doua, în care independenții nu au acces, se mai alocă, după numărul de voturi neutilizate, încă patru – pentru că doar patru partide participă.
Pentru ultimul mandat, operațiunea se repetă și el ajunge la partidul D, care are cel mai mare număr de voturi neutilizate.
Observăm în acest caz:În sfârșit, revenim la situația din tabelul 4, cu independenții sub prag, dar presupunem că D este alianță, deci i se cere un prag de cel puțin 7%, pe care nu îl întrunește6 (Tabelul 6).
Tabelul 6 D nemaifiind luat(ă) în calcul, coeficientul este 7.
951/17 = 467.
Legea prevede că se „repartizează fiecărei liste atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral se include în totalul voturilor valabil exprimate pentru lista respectivă; de asemenea, este declarat ales candidatul independent care a obținut un număr de voturi cel puțin egal cu coeficientul”.
Nimic altceva! Or, în exemplul nostru, se alocă 16 mandate celor trei partide care au întrunit pragul și două independenților care au întrunit coeficientul.
Deci 18, în condițiile în care totalul este de 17.
Firesc ar părea ca independentul cu cele mai puține voturi să nu fie declarat ales, dar, cum legea nu spune nimic, BEC ar hotărî fără acoperire.
Rămâne întrebarea ce ar spune instanța într-un astfel de caz.
-Citeste restul articolului pe Contributors.
ro
