”Avem 6,7 milioane de români fără cont bancar.
Ei sunt Invizibilii”, scrie în editorialul de mai jos Dan Popa, jurnalist specializat pe domeniul economic.
Vara trecută eram cu mașina într-o călătorie prin țară.
Într-un sat din Apuseni, motorul mi-a murit din senin.
Se mai întâmplă, mi-am zis.
Nu aveam la mine bani cash ci doar cardul.
Pe card aveam suficienți bani ca să rezolv problema.
Numai că în sat nu existau bancomate, iar la magazin nici măcar o sticlă de apă nu-mi puteam lua, întrucât nu exista POS.
Eram un invizibil pentru ei.
Dar, într-un fel, și ei erau invizibili pentru noi.
Și pentru bănci.
Stând în mână cu un card inutil, îndreptat cu PIN-ul spre cer și cu banda magnetică spre pământ, eram doar o picătură într-un vast ocean de întâmplări similare.
Cum s-a ajuns aici? Crizele bancare anterioare și apoi pandemia au dus la închiderea sucursalelor considerate nerentabile.
Instalarea de ATM-uri nu a acoperit refluxul agențiilor bancare fizice.
Băncile instalează ATM-uri sau deschid sucursale doar peste un anumit prag al volumului tranzacțiilor, doar acolo unde „rentează”, altfel spus.
Mai tragic era că nu-l puteam plăti pe „mecanicul satului” să se uite la motor.
A trebuit să fac autostopul până în cel mai apropiat orășel unde exista un bancomat ca să pot scoate bani.
Atunci am reintrat în lumea vizibilă.
Dar, de de altă parte, în cea invizibilă băncilor, au rămas 6,7 milioane de români, concetățenii fără cont bancar.
Există în țară alți 6,7 milioane de invizibili, despre care se vorbește puțin sau mai deloc.
Unii spun că ei sunt NINJA românilor (acronimul NINJA vine de la No Income, No Job or Asset- persoane care nu au loc de muncă, venit sau alte active), dar lucrurile sunt mai nuanțate decât atât.
Ei sunt cei care refuză să lucreze cu băncile sau cei cu care băncile la rândul lor refuză să lucreze.
De la teama de a li se urmări activitatea prin intermediul conturilor bancare, la venituri prea mici sau plătite la plic, comisioane bancare scumpe, lipsa accesului la infrastructura bancară (bancomate sau sucursale)- evantaiul argumentelor aduse de „invizibili” este complex.
Și e normal să fie complex, pentru că a-i considera ignoranți ar fi nu doar jignitor, dar și lipsit de temei factual.
S-a ajuns aici din motive care țin mai degrabă de antropologia economică decât de știința economică în sine.
Relația oamenilor cu băncile e una mai subtilă, în care încrederea dintre cele două comunități – bancheri și public- este esențială.
Or, când autorități de la cel mai înalt nivel vorbesc despre bănci ca despre niște bandiți mai răi decât Terente, semnalul transmis oamenilor de la nivel de prim-miniștri e clar: să nu avem încredere în bănci.
La situația din prezent au cotizat și anii de Vest sălbatic, în care băncile se băteau cu metode mai mult sau mai puțin transparente pentru a câștiga cote de piață și a raporta băncilor-mamă profituri cât mai mari.
Pentru ca executivii să-și câștige bonusurile anuale.
O făceau, uneori, pe costul clienților.
Acei ani au venit la rândul lor cu o notă de plată târzie dar foarte pipărată pentru bănci.
Încrederea în relația cu ele a avut mult de suferit.
„Incluziunea financiară în România este încă afectată negativ de încrederea scăzută în instituțiile financiare, preferința crescută pentru numerar și de educația financiară deficitară”, arată BNR într-un Raport privind Stabilitatea.
Dealtfel, în ultimii 10 ani ponderea „invizibililor” a rămas aceeași.
Gillian Tett, președintele consiliului editorial al Financial Times, de profesie antropolog, a participat la o reuniune a bancherilor, pe care a descris-o astfel: „Pe măsură ce se adunau și vorbeau, acești bancheri creau o rețea de legături.
Dar inventau și o nouă limbă despre care simțeau că îi face distincți față de toți ceilalți”.
Modul în care discutau despre credit sublinia cifrele și excludea deliberat orice mențiune despre interacțiunea socială.
În primele două zile în care am stat acolo, niciodată nu au menționat debitorul uman care se afla la capătul acelui lanț de finanțare.
Erau și foarte exclusiviști.
A existat un sentiment că „numai noi stăpânim aceste cunoștințe”.
Avem aproape 7 milioane de „invizibili”- oameni care nu au nicio relație cu băncile.
Potrivit Global Finance, suntem a 12-a cea mai ne-bancarizată țară din lume, fiind în compania Kenyei și Afganistanului.
Antropologii vor descoperi cum am ajuns aici.
Autoritățile și bancherii ar trebui să explice de ce am rămas aici.
Iar futurologii și, poate, noi înșine să ne ajutăm să evoluăm.
