Momentul dispariției neanderthalienilor este, în mod categoric, unul fundamental în ceea ce a însemnat evoluția umană.
Problema este că, pe cât de important este un astfel de moment, pe atât de controversat și de puțin înțeles este el astăzi.
Nu doar că nu există un consens asupra datei la care el a avut loc, dar nici motivele pentru care s-a petrecut extincția acestei specii umane nu sunt aproape de a fi înțelese.
În principiu, există trei mari categorii în care putem include ipotezele cu privire la dispariția omului de Neanderthal.
În primul rând, cea care implică superioritatea cognitivă a lui Homo sapiens și o extincție mai mult sau mai puțin violentă a neanderthalienilor la contactul cu specia noastră.
O specie cu abilități, cultură și tehnici superioare.
O a doua categorie este cea care reduce până aproape de zero influența lui Homo sapiens.
Mai degrabă, ipotezele care sunt incluse aici aduc în calcul factorii climatici sau geologici (vezi cazul unei super erupții vulcanice).
Ultima, varianta în care se vorbește despre asimilarea populației neanderthaliene și, implicit, de continuitatea ei sub forma indivizilor hibrizi.
Adică noi, oamenii moderni.
Adevărul este greu de stabilit și, foarte probabil, se află undeva la mijloc.
Revenind la prima categorie, cea care vorbea despre extincția violentă a verilor noștri evolutivi, pe cât de des citată era în urmă cu un deceniu sau două, pe atât de puțin este adusă în discuție astăzi.
Nu, nu i-am mâncat pe neanderthalieni, și nici nu i-am vânat până la extincție.
Asta pentru că nu există nicio dovadă, absolut niciuna, care să vorbească despre conflicte în masă, la nivel continental, între cele două specii.
Realitatea este că nu există decât două cazuri, și ele destul de controversate, care să denote posibile interacțiuni între specii.
Primul, un schelet neanderthalian, cu vârsta de circa 50.
000 de ani, descoperit în Irak, în situl de la Shanidar.
În acest caz, scheletul prezintă o urmă intercostală lăsată de un proiectil care a urmat o rută balistică, posibil o suliță, tehnică asociată cu omul anatomic modern.
Cel de al doilea exemplu vine din Franța, din situl St.
Cesaire 1.
În acest caz este vorba despre scheletul parțial al unui tânăr neanderthalian care prezintă o rană craniană provocată cu un obiect ascuțit, de forma unei lame.
O altă tehnică asociată cu omul anatomic modern.
Cum spuneam, ambele eemple sunt controversate dar, și dacă s-ar dovedi că trădează urme de interacțiune violentă între specii, ele nu sunt suficiente pentru a dovedi fără echivoc un conflict continental.
Cât despre ipoteza domesticirii câinilor, ipoteză lansată în anul 2015 de antropoloaga americană Pat Shipman, ea a picat în desuetudine.
Chiar dacă impactul asupra eficienței vânătorilor trebuie să fi fost unul covârșitor, ba chiar cu efecte devastatoarea asupra altor specii umane, momentul domesticirii câinilor vine într-o perioadă în care neanderthalienii, conform noilor datări, erau deja dispăruți.
Cât despre răspândirea unor agenți patogeni, ea este puțin probabilă în cazul unor populații extrem de rarefiate.
Ultima pe listă, inferioritatea cognitivă a neanderthalienilor, nu mai este nici ea de actualitate.
În fapt, este de notorietate faptul că indivizii din această specie nu doar că aveau un avans tehnologic similar cu al speciei noastre, ba chiar ne-au precedat cu anumite inovații.
În lumina unor astfel de argumente, nu rămân decât două direcții în care ar putea fi direcționate ipotezele: factorii naturali (climatici sau geologici) și asimilarea.
Și aici apare o ipoteză relativ nouă, despre care se discută de circa 2-3 ani.
Aceea a legii lui Metcalfe și a dimensiunilor unei comunități umane.
Legea lui Metcalfe nu este, în fapt, o lege matematică.
Mai degrabă este o metaforă dar care, iată, își găsește aplicabilitate într-un domeniu la care nu mulți se așteptau.
Enunțată în anii 80 ai secolului trecut, legea în cauză spune că valoarea unei rețele de comunicații este proporțională cu pătratul numărului de utilizatori conectați la sistem.
Mai exact, între un grup ipotetic de 20 de persoane există circa 190 de posibile conexiuni.
Într-un grup de 60 de persoane există nu mai puțin de 1.
770.
Și aici problematica dispariției neanderthalienilor.
Este un fapt cunoscut și dovedit arheologic acela că neanderthalienii trăiau în comunități reduse.
Cel mai probabil, erau membrii aceleiași familii sau grupuri mici de familii.
Ocazional, astfel de triburi se întâlneau în zone de vânătoare în care era nevoie de un număr mare de vânători (întâlniri strâns legate de migrația sezonieră a animalelor și de ambuscadele create de vânători pe anumite puncte de pe ruta acestora).
Pe scurt, o comunitate neanderthaliană nu avea, în medie, mai mult de 10-20 de membri.
În cazul lui Homo sapiens, în contrapartidă, vorbim de comunități care depășeau, în medie, 30 de indivizi.
Iar dacă ne gândim la o astfel de comunitate, reduceți cu două treimi numărul membrilor capabili să vâneze animale de talie medie sau mare (vorbim de copii și de mamele care îngrijeau de aceștia, la fel ca și de bolnavi sau cei răniți).
Practic, o comunitate neanderthaliană nu avea mai mult de 6-7 vânători în putere.
O variantă care creștea simțitor riscul dispariției grupului, mai ales că interacțiunea între diferite comunități era una extrem de redusă.
Ceea ce nu se poate spune despre Homo sapiens.
Pe de altă parte, un grup restrâns oferea un avantaj pe termen scurt.
Neanderthalienii, fapt dovedit, erau indivizi robuști, care aveau nevoie de un aport caloric de cel puțin două ori mai mare decât în cazul celor din specia Homo sapiens.
Astfel, hrana obținută de pe urma vânării un animal sau a mai multora era distribuită către mai puțini indivizi.
Cum spuneam, un avantaj pe termen scurt căci asta însemna și că un areal geografic nu putea susține decât un număr restrâns de neanderthalieni.
Iar astfel de indivizi, în ciuda ideilor de acum un deceniu sau două, nu migrau pe distanțe mari decât arareori.
Nu în ultimul rând, și aici ajungem la legea lui Metcalfe, este vorba despre avantajul dat de mai multe creiere.
Mai multe creiere vor fi capabile să rezolve probleme mai complexe, să găsească mai multe soluții sau să diversifice acțiunile unei comunități.
Nu în ultimul rând, un număr mai mare de indivizi este capabil să ofere o diversitate genetică sporită.
Iar toate aceste aspecte le întâlnim la comunitățile de Homo sapiens, măcar cele din Paleoliticul superior.
Ca o comparație, gândiți-vă la un mușuroi de furnici! Luate individual, furnicile nu au o inteligență fantastică.
Însă atunci când acționează ca un grup, ba mai mult, când interacționează între grupuri, sunt capabile nu doar să creeze colonii deosebit de sofisticate, să ducă războaie, să doboare animale care le depășesc talia de sute de ori șamd.
Exact același lucru se întâmplă și cu oamenii.
Diferența este dată nu de individualitate, ci de modul în care creierele sunt conectate și combinate.
Cu cât mai multe creiere, cu atât mai eficient grupul, implicit specia.
Neanderthalienii nu au trăit niciodată, așa cum subliniam, în grupuri mari.
Nu au migrat decât ocazional pe distanțe de mii de kilometri.
Analizele recente realizate pe izotopii de stronțiu din dentiția unor neanderthalieni din Grecia sau Franța arată că indivizii respectivi trăiseră toată viața în același areal.
Faptul este confirmat și de originea materialului litic din care își confecționau arme și unelte.
În cele mai multe cazuri, el provine de pe o rază de 5-10-20 de kilometri în jurul taberei.
Rareori este adus de la distanțe de 80-100 de kilometri.
Ca o comparație, în siturile asociate cu Homo sapiens din paleoliticul superior și din zorii acestei perioade, unele materiale erau aduse și de la distanțe de 500-1.
000 de kilometri.
Iar asta trădează o mobilitate net superioară.
Interacțiunea între comunități neanderthaliene, ca să revenim la ei, era una redusă, fapt trădat de diversitatea genetică scăzută.
Migrațiile se produceau, probabil, în perioadele de oscilații climatice.
Iar atunci, grupurile neanderthaliene se retrăgeau în refugiile ancestrale (zona mediteraneană, zona Mării Negre șamd.
).
Este adevărat că multe comunități dispăreau în astfel de momente, incapabile să mai ajungă la destinație.
Iar în perioade de acest gen, numărul neanderthelienilor se reducea dramatic.
La fel se întâmpla și cu Homo sapiens.
Nu erau supra-oameni.
Erau la fel de vulnerabili în fața intemperiilor.
Însă strategia grupurilor mari, bazinele demografice din care puteau aduce noi și noi membri atunci când unii dispăreau, au fost, cel mai probabil, cheia succesului speciei noastre.
Ei, iată un motiv cu adevărat coerent care poate explica, nu total, dar măcar parțial, de ce neanderthalienii au dispărut (sau au fost asimilați), iar Homo sapiens a avut câștig de cauză.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!Sursa foto: profimediaimages.
ro
