În mijlocul verii, trenul alunecă printre dealuri de un verde radiant.
Totul strălucește ca după ploaie, dar cerul e limpede și uscat.
Liniștea se adâncește și, pe măsură ce mă afund în ideal, orice asperitate dispare.
Vestul nu doar că trebuia cucerit, trebuia cucerit sub semnul libertății fără limită.
Însă a încerca să cucerești un infinit nu umple un gol, ci creează o categorie acolo unde ea nu exista.
Să cucerești sub semnul infinitului este, în fapt, o devenire în afara schimbării, o trăire în paralel.
Era dimineața zilei în care împlineam douăzeci de ani și părea firesc ca viitorul meu să fie în altă parte.
„În altă parte” nu avea un corespondent fizic și nici nu avea nevoie de unul.
În fond, ce fusese Revoluția pentru generația mea, dacă nu o promisiune? Promisiunea revendicării unei libertăți pe care nu o cunoșteam decât ca pe opusul lipsei de libertate era, înainte de toate, o metaforă.
Pe când libertatea își trăia primele clipe, cea dintâi minune nu a fost magazinul alimentar plin peste noapte, ci faptul că puteai să-ți imaginezi binele altfel decât ca pe o excepție.
Binele ca o categorie în sine însemna a putea să-ți imaginezi că rafturile vor fi pline și mâine.
Cum fiecare zi aducea ceva nou, iar asta părea a fi natura eliberării, viitorul se contura ca potențial infinit.
Cum lipsa cronică și insuficiența ca mijloc de control îmi modelaseră rațiunea, am perceput normalizarea ca transcendere.
Acest fenomen, care era, mai degrabă, ceva ce ți se întâmpla, nu ceva ce îți aparținea intim, a fost felul în care generația mea și-a depășit condiția: nu știam ce înseamnă a fi liber, dar eram liberi să visăm.
Libertatea ca limită nu a fost o consecință directă a Revoluției, ci un proces de învățare paralel trăirii unui miracol.
Era dimineața zilei în care împlineam douăzeci de ani și continuam să caut miracolul în cotidian, bogăția ireală a rafturilor pline peste noapte își căuta, încă, un ecou.
Colecționam reprezentări ale ideii de libertate, așa cum înainte adunam timbre sau ambalaje de ciocolată.
Gândul plecării a venit mai târziu și aproape că m-a luat prin surprindere.
Ați putea crede că era nevoie de un act care să împlinească metafora, de o mișcare concretă dinspre încrâncenare spre alinare, și s-ar putea să aveți dreptate.
Doar că, în tot acest timp, am confundat ușurința cu ușurarea.
Nu mai cred în absolutul Vestic, dar idealul pe care îl reprezenta îmi va lipsi pentru totdeauna.
Îmi amintesc certitudinea momentului în care am știut că plec ca pe cel din urmă adevăr deplin, orice adevăr absolut de după a fost și este o negociere, un semn că realitatea nu încape în vis.
Să spui că e mai bine aici sau acolo rămâne un adevăr simplu, pe care o realitate complexă nu îl acceptă: străinătatea este un vis doar dacă visul este să pleci din România, iar a înceta să crezi în visul Vestic nu reprezintă o negare a Vestului și a calităților lui, ci o purificare a ideii de Vest.
În mijlocul verii, trenul alunecă printre dealuri de un verde radiant.
Cu fiecare cuvând pe care îl citesc în ziarul local, cu fiecare conversație pe care se întâmplă să o aud, mă adâncesc în luciditate.
Când sunt în Vest, iluzia precede întotdeuna experiența pentru că, mai întâi, a fost visul.
Când mă pierd în comparație, virtutea dorinței de a evolua devine păcatul de a conceptualiza, încercarea de a evita concluzia experienței directe.
Fără context, idealul ia mereu locul realului.
Ca simbol al binelui ideal, Vestul a fost un concept necesar, menit să semnaleze un contrast și să faciliteze o tranziție.
Purificarea ideii de Vest este o șansă de a corecta un set de atitudini identitare și de a redefini un potențial.
_ Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
