A fost primul meu copil, dar l-am pierdut înainte să-l pot ține în brațe.
Dar nu înainte să mi-l închipui, să-i aud glasul în mintea mea, să mă visez jucându-ne, îmbrățișându-ne și strigându-l cu numele pe care i-l alesesem.
Iulia e mama unui copil de 8 ani, însă în sufletul ei va fi întotdeauna mamă de doi.
Primul a devenit amintire în săptămâna a șasea de sarcină și, deși nu a apucat să-l țină în brațe și nici măcar să-i audă inima bătând, durerea pierderii a însoțit-o ani de zile.
Golul și suferința apărute în urma unei astfel de pierderi sunt prea puțin înțelese de cei care nu le-au trăit.
„Ești tânără, faci altul!”- li se spune femeilor care pierd sarcini, însă vorbele acestea, rostite ca o încurajare, sunt, de fapt, extrem de dureroase și sapă prăpăstii între mama îndurerată și cei din jur.
Iulia și-a scris propria poveste în cadrul campaniei „Pe umerii mamei”, un demers jurnalistic al Totul Despre Mame de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate.
Redăm mai jos confesiunea mamei:„Mă tem că e ceva în neregulă.
Nu evoluează așa cum ar trebui, vedem zilele următoare ce se întâmplă…”, mi-a spus medicul.
“Nu pare că aibă activitate cardiacă”, a încercat să îmi dea o explicație.
Auzeam cuvintele, dar parcă nu aveau sens.
Simțeam că oricum mi se oprise și mie inima în loc, urechile îmi vâjâiau și parcă nici de aer nu mai aveam nevoie.
Nu știu cum m-am adunat să mă îmbrac, să ies din cabinet, să bat farmaciile la rând cu o rețetă care să mă ajute să “țin cât pot de sarcină”.
”Câteva zile doar asta m-am chinuit să fac.
Stăteam nemișcată ore în șir să nu-l deranjez.
Îi șopteam „rămâi, te rog, cu mine, fii puternic…”, mă rugam la o minune, apoi iar plângeam și simțeam că mă rup în bucăți.
Până când, tot un medic a dat verdictul: “Nu se poate face nimic, mergeți acasă și așteptați să se termine!”.
Era o sarcină mică, în șase săptămâni, dar pentru mine a fost mult, mult mai mult.
A fost primul meu copil, dar l-am pierdut înainte să-l pot ține în brațe.
Dar nu înainte să mi-l închipui, să-i aud glasul în mintea mea, să mă visez jucându-ne, îmbrățișându-ne și strigându-l cu numele pe care i-l alesesem: Tudor.
Pierderea lui Tudor a fost traumatică, m-a aruncat într-un doliu greu, din care mi-am revenit cu ajutor de specialitate, trecând prin mai multe tipuri de terapii.
„Vindecarea” constă în a așeza experiența în tine într-un mod în care să nu te mai țină în loc, blocat în simptome post-traumatice grele, în suferință, în neputință, anxietăți și disperare.
Și, de ce nu, în a începe să-i găsești sensuri noi, să ajungi să crești în jurul pierderii, așa cum a fost în cazul meu.
Nu vreau vreodată să șterg această amintire, face parte din mine, din istoria mea, sunt și voi rămâne mereu și mama lui Tudor, chiar dacă el n-a fost să fie.
Dar vreau să pot să-i onorez trecerea fără să îngheț, fără să mă destrame suferința.
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTULDESPREMAME.
RO
