E greu să fii autist într-o lume atât de dură ca cea în care trăiește copilul meu.
E greu să fie mereu presiune în mintea ta, să încerci să procesezi cu rapiditate informațiile venite pe toate căile într-un mod atât de intens și nebănuit de întortocheat.
E greu să nu dormi, să nu mănânci orice, să te scoată din minți lătratul unui câine ori soneria de la telefon.
E greu să fii și mamă de copil cu autism, fiind conștientă de toate aceste lucruri, dar greul cel mare e pe umerii copilului meu.
Nici nu mai știu de când nu am dormit profund toate nopțile unei săptămâni întregi din ultimii ani.
Nici nu mai știu când am circulat ultima dată cu transportul în comun fără să am o strângere de inimă până am ajuns la stația la care trebuia să coborâm.
Nici cu mai știu cum arată o zi liniștită de dimineața și până noaptea târziu.
Dar un lucru știu sigur: oricât mi-ar fi mie de greu, lui îi este copleșitor.
Noaptea apar cele mai negre coșmaruri create de activitatea de peste zi.
Într-un mod pe care încă nu reușesc să-l înțeleg pe deplin și să-l schimb în totalitate, toate lucrurile care îl deranjează sau chiar îl înspăimântă pe David învie în mintea lui noaptea, în somn.
Uneori visează urât, alteori e agitat și nu poate pune geană pe geană.
Se frământă.
Îl simt.
Mă trezesc.
Poate a mia oară.
Cu relaxare, cu iubire, încerc să aflu ce a fost de data asta.
Am noroc, aș putea spune, David spune acum tot ce simte, tot ce-l doare, tot ce-l deranjează.
Când era micuț, devenea inert și agitat, acum, tot discutând cu el 24 de ore din 24, l-am făcut cumva să își decrie cât mai în detaliu toate emoțiile negative (și pozitive).
Săptămâna asta a fost, parcă, mai greu ca niciodată cu somnul.
Unul dintre motivele care l-ar făcut să stea treaz mi l-a descris cam așa:Mami, știu că astă vară am vrut să am doi pereți albaștri în camera mea, dar acum îi vreau albi la loc.
Nu știu cum să-ți spun ca să mă înțelegi.
Îmi dau așa o senzație pe parcă m-ar strânge și simt că mă sufoc și nu mai pot dormi.
Putem, te rog să schimbăm asta? Nu mai pot dormi în camera mea, dacă îi mai văd așa.
A doua zi dimineața eram cu trafatetul în mână, cu geamul deschis, deși afară ploua și erau câteva grade.
Pentru că știam că suferă copilul meu și nu voiam să-i prelungesc suferința nici măcar o oră.
Am dat de trei ori cu lavabilă peste albastru ca să iasă alb.
Am tremurat și am zâmbit la gândul că va dormi mai bine copilul meu dacă fac asta.
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTULDESPREMAME.
RO
