Recent, Judecătoria Oradea (prin Sentința penală din 23.
01.
2024) a condamnat la pedeapsa închisorii de 5 și, respectiv, 4 ani, cu executare, pe tatăl a doi minori, respectiv pe actuala soție a tatălui, pentru săvârșirea în formă continuată a infracțiunii de rele tratamente aplicate minorilor.
Instanța a constatat că persoanele condamnate au împiedicat sistematic legăturile dintre minori și mama lor naturală, deși aceasta obținuse în instanță locuința băiatului cel mic, respectiv program de legături personale cu fata mai mare (în vârstă de 4 ani, respectiv 11 ani la începutul investigației).
Astfel, dacă la momentul divorțului părinților, relația dintre copii și mama lor era una de atașament și afecțiune filială firești, pe parcurs copiii au dezvoltat sentimente de ură exacerbată și reacții de respingere violentă a propriei mame.
Profitând de reținerea în fapt a copiilor la locuința tatălui, acesta nu le-a mai permis într-o primă etapă niciun fel de contact cu mama lor.
Pe măsură ce perioada de separare s-a extins, prăpastia dintre copii și mama lor s-a adâncit.
Ori de câte ori mama venea la locuința tatălui pentru a-și prelua copiii, acesteia ori nu i se permitea accesul pe proprietate, ori era gonită, fiind udată cu furtunul de către cei doi inculpați.
Cadourile mamei nu ajungeau niciodată la copii, erau aruncate sau expuse ostentativ pe gard.
Atunci când mama a mers la școala fetei, copila a provocat-o și a jignit-o de față cu ceilalți colegi și cadrele didactice cu apelative de genul “Vacă proastă”, “Ai să înfunzi pușcăria”, “ Te mai prostituezi?”, “Cadourile tale vor ajunge la gunoi, acolo unde este și locul tău”, “De-abia aștept să te văd cu ochii umflați”.
Copilul cel mic a fost inițial ascuns de tată și de actuala soție a acestuia, care au refuzat să dea curs somațiilor de a aduce copilul la biroul executorului judecătoresc în vederea preluării de către mamă, iar atunci când mama a venit cu executorul la locuința inculpaților, tatăl a luat pe sus copilul și l-a băgat în casă, susținând apoi, în fața organului de poliție, că refuză să dea copilul mamei pe motiv că aceasta l-ar bate.
Cu ocazia expertizei psihologice efectuate în cauză, psihologul judiciar clinician desemnat de instanță a constatat ca ambii copii susțineau că ar fi fost bătuți de mama, copilul cel mic fiind însă incapabil să relateze un episod concret al unei astfel de agresiuni, spunând doar ca așa i s-a povestit.
Expertiza psihologică a mai relevat și un aspect de bun simț si anume faptul că lipsa relației firești dintre părinte şi copii sau mai bine spus lipsa oricărei relații a determinat înstrăinarea minorilor față de mama lor, ceea ce în limbaj specific denumește alienare parentală.
Instanța penală i-a condamnat pe tatăl copiilor și pe actuala sa soție la pedeapsa închisorii în regim de detenție reținând că minorii au fost influențați în mod negativ de către cei doi inculpați care i-au implicat pe copii în conflictul parental, pe de-o parte denigrând-o pe mamă în fața copiilor, limbajul folosit de către minori, nespecific vârstei acestora, evident copiat de la inculpați, fiind şi motivul pentru care instanţa nu a ţinut seama de cele relevate de fetița cea mare, ci de conduita inculpatului care i-a izolat pe copii de mamă și a ignorat măsurile luate de justiţie prin hotărâri judecătoreşti.
Din întreaga probaţiune administrată a rezultat că inculpații şi-au folosit ascendentul pe care îl aveau ca adulţi asupra celor doi minori pentru a evidenţia în mod subtil, prin comparaţii observabile doar de un alt adult, toate aspectele mai puţin favorabile din comportamentul mamei.
În acelaşi timp, fiecare gest minor al tatălui şi al soţiei acestuia era pus în evidenţă în mod pozitiv, lăsându-se minorilor aparenta opţiune în a alege cu cine să rămână, evidențiind caracterul imperativ al apelării la consiliere psihologică pentru reconstruirea relaţiei dintre copii şi mamă, în mare parte distrusă din cauza manipulării copiilor de către cei alături de care au continuat să locuiască.
Rele tratamente aplicate minorilor au constat și în aceea că inculpații au restrâns dreptul minorilor la educație și la învățământ, sens în care au retras-o pe minoră de la frecventarea cursurilor școlare timp de trei săptămâni pentru simplul fapt că mama îi lăsase anterior un pachet cu mâncare în bancă, solicitând instituirea unui ordin de protecție împotriva acesteia, iar pe băiețel l-au retras de la grădiniță timp de 1 an, în scopul de a o împiedica pe mamă să-şi vadă copilul măcar în acest cadru instituțional.
De asemenea, refuzulde a duce minorii la evaluare și consiliere psihologică, care i-ar fi ajutat pe copii să mențină ori să refacă relația cu mama lor, pentru motivul că minorii nu doresc consiliere psihologică, în pofida dispozițiilor instanțelor civile respectiv a procurorului, a fost de asemenea considerat ca rele tratamente aplicate minorului.
Într-o altă speță recentă având ca obiect răpire internațională de minori, Curtea de Apel București (prin Decizia civilă din 19.
02.
2024) a dispus înapoierea minorul in statul reședinței sale obișnuite din care fusese în mod nelegal deplasat de mamă, adus și reținut ilicit in România, deși cu prilejul audierii minorul în vârsta de 10 ani a declarat răspicat că el este cel care a luat decizia de a veni in România, că nu dorește să se întoarcă la tată, despre care a susținut că l-ar fi bătut și pedepsit, ci dorește să rămână în România, cu mama, despre care a afirmat că este părintele cel bun, întrucât nu îl pedepsește.
Instanța a dispus expertizarea psihologică a minorului pentru a verifica dacă acesta prezintă un grad de maturitate și dezvoltare cognitivă suficiente pentru a se ține seama de opinia sa, precum și dacă opiniile sale au fost sau nu influențate de mamă – părintele răpitor, precum și gradul de severitate al posibilei influențe.
Mama a recurs la orice manevre pentru a se sustrage expertizării psihologice, minorul afirmând în fața expertului judiciar clinician desemnat că „nu are încredere în psihologi” pentru a-și justifica refuzul de a discuta cu acesta, după ce mama, în prezența minorului, îl acuzase pe expert că „minte”.
În baza observațiilor făcute, a interviului cu părinții și a studiului documentelor, expertul a apreciat că opinia minorului pare influenţată sever de mama sa.
A argumentat că nu au fost identificate informaţii care să arate că minorul ar fi dorit să plece din statul în care se născuse și locuise neîntrerupt timp de peste 9 ani şi de lângă tatăl său, aceasta fiind dorința exclusivă a mamei sale.
Expertul a concluzionat că băiatul este supus unei situații de alienare parentală gravă de către mamă.
Argumentând această concluzie, expertul s-a referit la: respingerea şi ura nejustificată faţă de tată; argumentele slabe, frivole şi absurde pentru respingere (“tata m-a tras de ureche, mi-a smuls telecomanda, nu îmi spunea “Noapte bună” când era supărat pe mine”); lipsa ambivalenţei faţă de mamă (mama e bună – tatăl este rău); fenomenul „gânditorului independent” (copilul a decis să vină în România, copilul a decis întreruperea oricărei legături cu tatăl, copilul nu are încredere în psihologi, etc.
); absenţa vinovăţiei în ceea ce priveşte atitudinea faţă de părintele ţintă; suport reflexiv împotriva părintelui alienat, de la părintele alienator, în cadrul conflictului parental; prezența scenariilor împrumutate de la părintele alienator.
Concret, expertul a arătat că mama a decis unilateral dislocarea copilului din mediul în care s-a născut şi a crescut și în care minorul era perfect integrat şcolar şi social.
Motivaţia mamei pare să privească exclusiv dificultăţile sale de integrare socială şi problemele cu autorităţile, în timp ce acuzaţiile de abuz asupra copilului şi asupra sa nu sunt suficient prezentate şi explicate şi nu sunt confirmate de autorităţi.
Mama nu încurajează, chiar împiedică o relaţie a copilului cu tatăl său.
Expertul a identificat, pe parcursul interviului cu mama, idei prevalente sau delirante de prejudiciu şi persecuţie, avertizând asupra posibilității de a se ajunge la nivelul unei tulburări delirante induse copilului (folie a deux).
Pentru toate aceste argumente, instanța a dispus obligarea mamei la înapoierea minorului in statul reședinței sale obișnuite, cu motivarea că rămânerea copilului în România, alături de mama sa, îl expune unui risc major de afectare a sănătății sale psihice, iar concluziile raportului de expertiză psihologică sunt confirmate și de restul probatoriului administrat.
În articolele anterioare dedicate alienării parentale (1, 2, 3), am atras atenția asupra faptului că, în cele mai multe cazuri, conflictul dintre foștii soți sau parteneri de viață nu se stinge odată cu întocmirea actului de divorț, ci resentimentele pot dăinui încă mult timp ulterior separării.
O fațetă nouă a conflictului o reprezintă alienarea parentală, fenomen îngrijorător dezvoltat în societate odată cu intrarea in vigoare, in anul 2013, a dispozițiilor Noului Cod de Procedură Civilă privitoare la executarea hotărârilor judecătorești pronunțate in materie de minori și familie.
Art.
910 – 914 NCPC permit ca aducerea la îndeplinire a măsurilor privitoare la minori să fie practic paralizată de refuzul copilului, indiferent de vârstă, de a se conforma hotărârilor judecătorești.
Pe acest fundal legislativ propice alienării parentale, conflictul parental a escaladat la un nivel necunoscut anterior, copiii fiind folosiți ca monedă de schimb de către un părinte pentru a obține bani, foloase materiale, răzbunare sau pur și simplu satisfacția umilirii celuilalt părinte.
Părintele alienator are confortul că nu se expune niciunui risc legal iminent, fiind legal protejat de refuzul copilului, pe care, nu-i așa, nimeni nu îl poate contrazice .
.
.
O soluție legislativă pe care o propunem pentru atenuarea acestui fenomen este completarea art.
913 C.
pr.
civ.
cu un nou alineat care să prevadă că, atunci când se constată prin hotărâre judecătorească pronunțată în baza unui raport de expertiză psihologică efectuat de un expert judiciar că refuzul minorului este influențat sau determinat de manopere de alienare parentală exercitate de părintele debitor, executorul are dreptul să aplice dispozițiile de drept comun din materia executării silite.
Sustragerea minorului de la efectuarea expertizei psihologice va fi considerată drept prezumție de alienare împotriva părintelui debitor.
Acest remediu legislativ ar putea atenua ori stagna un fenomen cu consecințe dramatice pentru toți cei implicați, în contextul în care celelalte remedii prevăzute de Codul civil (obligarea minorului la consiliere psihologică, penalități pentru părintele debitor) s-au dovedit ineficiente, întrucât au fost evitate sau pur și simplu ignorate de părintele alienator, dovadă că justiția a trebuit să reacționeze în forță pentru a descuraja alienarea parentală.
La momentul publicării prezentului articol, Sentința Judecătoriei Oradea nu este definitivă și nici executorie.
Un articol semnat de Valentina Preda (vpreda@stoica-asociatii.
ro), Partner, STOICA & ASOCIAȚII.
