În România, peste 50% dintre elevii de gimnaziu au luat sub 5 la simularea Testării Naționale din februarie anul acesta.
Cum spunea o legendă a televiziunii românești cu amprentă la sol redusă, să punem un SENZAȚIONAL pe ecran.
De altfel, nici româna nu s-a simțit prea bine.
Vina este atribuită subiectelor prea ușoare de anul trecut, celor prea grele de anul acesta, curentelor progresiste care îi împing pe elevi să nu mai învețe ca pe vremea părinților lor, lipsei de personal calificat, pandemiei, Romaniei Needucate.
Incidental sau nu, România se află în jumătatea inferioară a clasamentului și la Testul Pisa.
Nu foarte jos.
Nu retrogradăm, dar nici nu prindem preliminariile pentru Europa.
Glumind, putem spune că sistemul educațional românesc se află în cei 50+% care au picat.
Ceea ce pică tocmai bine pentru reiterarea refrenului – „când va ajunge România să aibă învățământ ca afară?”Ca să stabilim ce mai înseamnă „afară”, ar trebui să fi știut vreodată.
Pentru moment, să spunem că ar fi un termen umbrelă pentru orizontul îndelung visat al vestului.
Pentru mine, vestul s-a întimplat să fie Marea Britanie, în al cărei învățământ preuniversitar lucrez de 10 ani.
Am activat in câteva școli primare, o școală secundară (echivalent gimnaziu + liceu) și o unitate de învățământ pentru adolescenți cu probleme comportamentale.
Am fost pe rând asistent la clasă, profesor de sprijin, profesor la clasă, diriginte, responsabil pastoral (cu disciplina).
De mai mulți ani lucrez exclusiv în privat ca profesor de engleză ca limbă străină pentru adulți, specialist învățământ remedial pentru dislexie și meditator la limba si literatura engleză pentru copii cu vârste între 6 și 18 ani.
Prin cei aproape 100 de elevi pe care i-am pregătit ca meditator am avut până acum contact indirect cu peste 30 de școli britanice – private și de stat.
Nu sunt nici pe departe un teoretician al științelor educației, dar voi încerca o scurtă dare de seamă asupra situației învățământului preuniversitar britanic.
Menționez că ne vom îndrepta privirea în principal asupra sistemului englez.
Există diferențe, nu fundamentale dar notabile, între sistemele educaționale ale celor patru națiuni care formează Regatul Unit.
Orientativ, 84% din populația sa locuiește în Anglia.
Aș fi vrut să începem cu examenele căci de la ele am pornit, însă pentru a înțelege examenele cred că trebuie să ne familiarizăm cu situația școlilor.
După criteriul de vîrstă al elevilor, școlile sunt împărțite în primare – aproximativ 5-11 ani – și secundare – 11-16 ani – aceasta din urmă fiind și vârsta la care se încheie practic educația obligatorie.
Există un al treila nivel care poate fi teoretic sau vocațional și care merge pînă la 18 ani.
Din 2015 guvernul a introdus obligativitatea ca tinerii între 16 și 18 ani care nu muncesc să își continuie studiile sau pregătirea vocațională, dar aplicarea acestei reguli hibernează deocamdată în stadiul de speranță.
Școlile sunt de două feluri: de stat și private (denumite „independente”).
Aproximativ 93% dintre copiii britanici învață în școlile de stat.
Sunt și cazuri de mobilitate pe parcursul traiectoriei școlare, dar, în mare, acestea sunt cifrele.
În cazul școlilor secundare, apare o a treia categorie – școala selectivă de stat, cunoscută ca Grammar School.
Numele datează din perioada Evului Mediu când la aceste școli se preda gramatica latină (și erau bineînțeles private).
Din 1944, denumirea a fost păstrată pentru cea mai performantă formă de învățământ de stat, ținând cont că până la începutul anilor 70 elevii erau obligați să susțină un examen selectiv obligatoriu la sfârșitul școlii primare.
Astăzi acest examen nu mai este obligatoriu, dar școlile selective și examenele lor de admitere continuă să existe în Anglia și Irlanda de Nord.
Într-un simulacru de nivelare socială, din 1988 s-a interzis înființarea de noi școli selective stat, ceea ce, în combinație cu creșterile demografice, a creat o concurență imensă pentru școlile selective existente, în multe cazuri și de peste 10 candidați pe loc.
În momentul de față, în școlile selective de stat învață cam 3% din totalul elevilor britanici de gimnaziu.
De ce este tipul de școală important? Este adevărat că per ansamblu, condițiile din școlile britanice, inclusiv cele de stat, par mai bune decât cele din România sau cel puțin decât de cele de care am avut parte ca elev în anii 90-2000.
Școlile sunt dotate cu calculatoare și proiectoare în fiecare clasă, unele clase au aer condiționat, terenurile de sport sunt imense, există postere și planșe colorate la tot pasul iar orele de curs sunt interactive și încurajează independența și gândirea critică.
Spun per ansamblu, pentru că există și școli de stat în care părinții fac chetă pentru încălzire sau unde plouă prin tavan (am lucrat într-un astfel de loc).
De curând s-a descoperit că 1% din totalul școlilor (aproximativ 22.
000 conform site-ului guvernului) au elemente din BCA care și-au depățit limita de viață.
Un tavan a și căzut într-o școală, din fericire într-o sâmbătă.
În aceste școli copiii învață fie sub schele provizorii de susținere, fie în săli-container pentru că guvernul și autoritățile locale spun că nu au bani de clădiri noi.
Despre situația corpului didactic și actul învățării, ceva mai încolo.
Însă dincolo de aspectul metodologic sau cel infrastructural, școala la britanici reprezintă, mai mult decât o carte de vizită, un important pilon identitar.
Aceasta își află rădăcina în moștenirea adâncii stratificări a societății britanice, extrem de pregnantă și astăzi.
În piesa Pygmalion, autorul irlandez laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, George Bernard Shaw, imaginează personajul profesorului Higgins care poate plasa, după accent, orice locuitor al Londrei într-un areal de două străzi.
Însă plasamentul său nu este doar geografic, ci mai ales statutar și social.
Accentul, ca și numele cartierului sau tipul de casă în care cineva locuiește constituie încă tot atâtea indicii precise referitoare la nivelul de venit al persoanei, originea sa socială sau la gradul ei de educație formală.
Iar dacă accentele s-au mai nivelat între timp, școala a rămas un veritabil pașaport.
Sau stigmat.
Depinde de școală.
Principiul este clar: spune-mi ce școală ai făcut și îți spun cine ești.
Și invers.
Uitați-vă la paginile Wikipedia ale britanicilor cunoscuți din orice domeniu și aproape fără excepție veți afla unde a mers la școală.
Această mențiune nu este întâmplătoare.
Ea vorbește despre familia respectivului, trecutul și educația lor, șansele de care a beneficiat sau nu din start.
S-a ajuns astfel la situația ca un parlamentar sau ministru care a învățat la o școală non-selectivă de stat să ajungă subiect de știre, ceva între exponat zoo și semn că societatea se îndreaptă și că se poate domnilor, se poate.
De altfel, același principiu îl întâlnim și la împărțirea între elitele care au terminat facultatea la Oxbridge și cele care nu.
La fel, un fotbalist care a trecut printr-o școală privată încearcă să-și ascundă originile pentru că nu se pupă cu așteptările societății pentru categoria lui profesională – omul scos din mizerie de sport.
În ultimii 45 de ani, Marea Britanie a avut nouă prim-miniștri.
Dintre aceștia, patru au trecut prin școli private, patru prin școli selective de stat, și unul a absolvit o școală non-selectivă.
În 2019, un studiu comandat de guvern a relevat (cu ceva mîndrie proletară) că unul din doi parlamentari NU au mers la o școală privată.
În actualul cabinet (guvern), din 32 de miniștri, 21 au trecut prin școli private.
Să ne amintim că au parte de un învățământ privat sau selectiv, cu indulgență, 10% din populația țării și ne putem face o idee despre acuratețea reprezentării populației în clasa politică.
Veți spune că e firesc.
Reprezentativitatea demografică e o rămășiță comunistă.
Un stat sănătos trebuie condus de elite, care să constituie și modele pentru restul societății.
Întrebarea e cum se face că elitele britanice par mai mereu să provină tot din familii de elită, adică, în cazul nostru, care și-au permis taxe școlare private sau meditații pentru examenele de la școli selective? Voi prezenta situația examenelor și meditațiilor mai tîrziu, dar orientativ, o școală privată costă între 15 și 40 de mii de lire pe an, pe cap de elev.
Media pentru o școală secundară fără internat (cele cu internat sunt de altfel tot mai rare) este în jur de 20.
000.
Meditațiile pentru examenul de admitere în școlile selective de stat le estimez undeva între două și patru mii de lire pe an (depinde de nivelul de pornire al elevului), timp de cel puțin doi ani.
Conform celor mai recente date statistice din 2021, venitul anual mediu net pe gospodărie în Marea Britanie este în jur de 38.
000 de lire.
Din ce în ce mai mult, între o treime și jumătate din această sumă merge pe cheltuieli locative.
Așadar, una din două.
Ori acceptăm că pătura subțire de la vârful societății posedă o superioritate intelectuală moștenită genetic, ori adevărul e altul.
Parafrazând bancul cu pensia și moartea, ce-or pune ăștia în bani?Sunt mai bune școlile private? Posibil.
Raportul profesori-elevi este mai mare, purtarea în ore de regulă, mai bună, nesupunerea și abuzurile, mai subtile.
Se învață mai mult și mai dens, dar susținerea pentru elevii care au nevoie de ajutor în plus este mai subțire sau costă în plus – dacă nu poți să ții pasul, e vina ta.
Există șanse mai mari ca profesorii să fie calificați sau absolvenți de universități de top, dar nu și garanția acestui fapt.
Dimpotrivă, într-o școală privată, conducerea nu trebuie să fenteze legi ca să angajeze un profesor fără studii de specialitate în materia pe care o predă și/sau studii pedagogice (așa cum se întâmplă la stat).
Acest cadru didactic poate fi, de pildă, prieten din copilărie cu directorul sau tovarăș de pahar cu nepotul CEO-ului instituției.
E drept că la privat șansele ca un elev să învețe retorică, latină sau greacă sunt mai mari, și deci și șansele să mergi mai departe la Oxbridge sau alte universități de top, deși în ultima vreme astfel de instituții de învățământ superior se laudă că primesc mai mulți studenți din învățământul de stat ca o formă de discriminare pozitivă (affirmative action).
Un lucru e sigur.
Inechitatea socială care a condus la curenta stare de fapt a fost perpetuată în mare măsură de politiceni, majoritatea bărbați, care și-au petrecut copilăria părăsiți de familie în școli-internat private (boarding schools), cam ca cea din romanele cu Harry Potter; înlocuiți dumneavostră baghetele magice cu vergelele la fund.
Pedepsele corporale în școli nu au fost scoase în afara legii în UK până în 1997.
Poate că nu întâmplător concurența cea mai acerbă este pentru școlile selective de stat.
În cazul acestora, examenele de admitere sunt exclusiv scrise, cu partea de grilă corectată digital.
De cealaltă parte, la școlile private există o plajă mai largă de selectivitate – răspunsuri deschise, interviu, probă-colocviu – iar dintre aceste unități de învățământ unele sunt specializate pe elevi cu un progres academic mai lent sau cu dificultăți de învățare.
În orice caz, dacă un elev n-a fost admis la școala privată odată cu toată lumea la începutul clasei a șaptea, poate intra mai târziu, fără tam-tam și fără examen.
Am cunoscut cazuri.
În fine, despre școlile private, ar mai fi de adăugat o mențiune.
Există părinți cu venituri peste medie dar nu exorbitante care vor face eforturi financiare la limita falimentului pentru a-și trimite copiii la o școală privată.
Asta se întâmplă de regulă după ce copiii au ratat admiterea la selectivele de stat.
Este de înțeles – orice părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul său.
Un motiv important pentru înscrierea în școli private este ceea ce se cheamă „rubbing shoulders”, mot-a-mot frecatul de umerii altora, adică să respiri același aer cu cei de sus și să-ți faci relații.
În UK ca peste tot, e de folos să cunoști mai târziu un parlamentar, secretar de stat, director de trust de presă.
Însă înainte de a fi adulți, manevra îi plasează pe respectivii elevi mezaliați în coada capului.
Cui îi va da conducerea școlii dreptate în cazul în care vor fi hărțuiți, bătuți sau agresați sexual de alți elevi, mai bine plasați, de pildă un fiu de investitor, partener în holding cu vărul soțului directoarei? În cea mai veche monarhie a Europei, cosangvinizarea la top e denumire cu origine protejată.
Dar să ne întoarcem la cei 90% de amărășteni care învață în sistemul de stat.
Ca o paranteză, acesta se numește „maintained”, un termen care aduce mai mult a întreținere, toleranță, în fine, favoare.
La fel cum „public school” înseamnă tot școală privată, ba chiar cele denumite astfel sunt școlile private cele mai cu tradiție.
Ele s-au numit „publice” în comparație cu învățământul la domiciliu care a fost inițial forma preferată de aristocrați.
Așadar, în Mare Birtanie ziua de școală începe în jur de 8 – 8:30 și se termină undeva între 14:30 și 16:00 – școlile primare sunt cele care termină mai devreme.
Poate părea mult, dar să nu uităm că în UK școala are și o importantă funcție socială.
În primul rând, copiii trebuie ținuți la școală pentru ca părinții să poată merge la lucru.
În al doilea rând, pentru tot mai mulți copii din sistemul de stat, școala este și cantină socială.
Printre ei s-a aflat și internaționalul englez Marcus Rashford care a fost decorat pentru eforturile sale caritabile în direcția ajutorării copiilor britanici de condiție materială modestă.
Peste o cincime dintre elevii britanici se califică pentru mese școlare gratis.
Cu unele excepții, asta înseamnă că provin din familii cu un venit sub 7.
500 de lire pe an.
Am văzut copii leșinând de foame.
Pentru unii, masa de prânz de la școală era singura în 24 de ore.
Este deci de înțeles că în jur de 10-11 dimineața începeau să devină hipoglicemici.
Atât eu cât și alți colegi de-ai mei am cumpărat mâncare din banii noștri pentru a mai oferi unor astfel de elevi o gustare, deși încălcam regulamentul școlii.
Într-un an, școala a plătit dintr-un buget suplimentar micul dejun al elevilor care dădeau examene, nu în ultimul rând pentru a-i încuraja să se prezinte.
De aici probabil și calendarul redus al vacanțelor.
Anul școlar are 40 de săptămâni, iar vacanța de vară este cea mai lungă, de șase săptămâni (mijlocul lui iulie – începutul lui septembrie).
Există o vacanță de Crăciun și una de Paști, fiecare de câte două săptămâni, și încă trei vacanțe de câte o săptămână în octombrie, februarie și iunie.
Întrebare e ce se întâmplă, pe perioada vacanței, cu acei copii care mănâncă mese calde doar la școală? Din câte știu, în Scoția școliele oferă vouchere pentru produse alimentare familiilor cu venit redus.
Unul dintre directorii cu care am lucrat nu uita să ne amintească, la începutul vacanței de vară, că pentru unii copii vacanța nu e deloc o perioadă fericită.
Noroc că e scurtă.
În sfârșit, o veste bună pentru buzunarele părinților de învățăcei britanici: nu există manuale! Sau există un fel de, dar nu sunt obligatorii și sunt proprietatea școlii, ținute la școală și utilizate de profesori doar uneori.
Lecțiile se fac după fișe și prezentări Power Point, iar notițele se iau în caiet.
Caietele sunt ținute tot la școală și corectate de profesori la intervale regulate.
Textele la literatură sau istorie sunt citite din cărți – ați ghicit – ținute tot la școală.
Asta în cazul fericit al școlilor care și le permit.
Există școli unde se studiază mereu același set de texte literare pentru că nu sunt bani de cărți noi.
În cazul în care un elev trebuie să recapituleze pentru un test sau un examen, își poate lua caietul acasă, dar profesorul trebuie să îi pună în vedere, cu maximă gravitate, că dacă îl pierde, l-a luat gaia.
Nu de alta, dar caietele trebuie prezentate la inspecții.
Mai multe despre profesori, elevi și lecții, într-un episod viitor.
Toate școlile mainstream – private și de stat – au obligativitatea uniformei.
Uniforma nu este numai oglinda elevului, ci și o resursă educațională.
Îi punem pe elevi în uniformă pentru a evita epatarea sau discriminarea pe bază de clasă.
Nimic mai simplu.
O uniformă costă între 250 și 450 de lire pe an.
Acestea se gasesc de vânzare la unul sau două magazine din apropierea școlii.
Săpați suficient și veți descoperi legături între proprietarii lor și conducerea școlilor arondate.
Cum sunt alese aceste magazine? Cu grijă și minimă transparență, în niciun caz prin licitație.
Recent, din pricina inflației galopante și a crizei economice pe care țara o traversează după Brexit, parlamentul a trimis un act cu valoare consultativă unităților de învățământ în care le sfătuiește să includă în uniformă cât mai puține elemente cu sigla școlii, astfel încât părinții să poată cumpăra cămăși albe și pulovere mai ieftine din comerțul general.
Elevul cu degetele ieșindu-i prin pantofi sau îndesat într-o uniformă ruptă, murdară și cu trei numere mai mare – fie cumpărată să țină trei ani sau moștenită de la un frate – este o prezență obișnuită în școlile de stat.
Școala la care lucram oferea împrumuturi fără dobândă, în realitate nerambursabile, familiilor care nu-și permiteau pantofi pentru copii, iar mai recent băncile de alimente au început să aibă și o secțiune destinată uniformelor școlare.
În fine, nu de puțin timp magazinele oferă rechizite și uniforme școlare în rate.
Iată cum, cu adevărat, uniforma îi împiedică pe copii să epateze sau să se simtă discriminați.
Asta pentru că, din ce am observat, contează mai puțin ce ai învățat sau cât te-ai străduit la temă, atâta timp cât te prezinți la școală cu pantofi regulamentari negri și cu cravata cu zgârci corect agățată de nasturele de sus.
Dacă ai nasturele desfăcut, dacă ai fustă dreaptă în loc de cu pliuri sau, doamne-ferește, dacă ți-ai uitat sacoul acasă, te așteaptă o sancțiune.
La fel și dacă întârzii cinci minute.
Eleganța vestimentară și punctualitatea sunt alte trademark-uri britanice și fără ele țara nu ar fi ajuns unde este astăzi.
Nu există note, corigență, repetenție, așa că sancțiunile se cheamă detenții.
Elevul care a greșit petrece, în funcție de gravitatea greșelii, de la 15 minute la două ore în plus la școală.
Pentru cei mai mulți, acest timp este petrecut uitându-se pe pereți.
Dacă se află în detenție pentru că nu și-a făcut tema, va fi poate pus s-o facă.
La ce standard, nu mai contează.
Ceva este mai bun decât nimic.
Există și sancțiuni mai drastice, cum ar fi detenția de sâmbătă (cu directorul sau cineva din conducerea școlii), izolarea (de la o zi la o săptămână-două în care lucrezi singur, în liniște, din fișe și cărți într-un cubical dintr-o cameră de izolare, alături de alți copii izolați), excluderea temporară, mutarea disciplinară sau excluderea permanentă, ceea ce este tot o mutare pentru că este ilegal să lași un copil fără educație.
Mai există un tip de școală, a cărui denumire eufemistică diferă de la un loc la altul, care ia forma unui centru de ultim resort pentru copiii care nu s-au putut adapta în școala mainstream din varii motive: personalitate, nevoi adiționale complexe de învățare, anxietate socială, tentative de suicid, etc.
Aceste centre nu au uniforme, au programe mai scurte și un profesor la 5-6 elevi.
Orele sunt relaxate, se poate părăsi clasa oricând, și copiii nu se mai adresează cu „sir” sau „miss”, ci le spun profesorilor pe numele mic.
Nu de puține ori am văzut copii care, odată scăpați de rigorile uniformei și de ziua de 8 ore, ba chiar și lăsați să plece din școală în pauze ca să fumeze, începeau pentru prima dată să învețe.
Cum asta însemna că s-au cumințit, erau trimiși înapoi în școala de origine unde, în disperare de cauză, reîncepeau să înjure și să atace profesorii, să se ia la bătaie, să spargă și să distrugă până erau înapoiați la centru.
Cei mai norocoși erau lăsați să stea cu anii la centru și să-și dea examenele acolo, deseori cu rezultate foarte bune sau mai bune decât le-ar fi avut la școală.
Majoritatea nu erau norocoși din lipsă de locuri.
Ar mai fi de menționat două forme de împărțire a școlilor.
Una este pe sexe.
În UK încă mai funcționează, la stat și în privat, școlile de băieți și cele de fete.
Împărțirea se face cu precădere în gimnaziu (după 11 ani).
_Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.
ro
