Reevaluarea capacității Uniunii Europene (UE) de a se apăra în mod autonom împotriva unor amenințări militare, parvenite din Est, devine o urgență, nu doar o simplă prioritate strategică.
La doi ani de la începutul războiului total rusesc împotriva Ucrainei a devenit clar că atât UE, cât și SUA, sunt parteneri ai căror consens pro-ucrainean pare să capete limite când discuțiile ating interese naționale pe domenii electorale și/sau financiare.
Orice eșec major pe teren ucrainean poate afecta însă mersul campaniilor electorale din SUA și Europa.
Din februarie 2022 până la finele lui 2023, au fost investite zeci de miliarde de dolari și euro din bugetele naționale ale statele NATO-UE pentru a sprijini statul ucrainean împotriva agresiunii militare rusești.
Astfel, în perioada februarie 2022-ianuarie 2024, UE a alocat 77 miliarde de euro din totalul de 144 miliarde de euro promiși, iar SUA – 74.
3 miliarde de dolari.
Prin urmare, subiectul ucrainean nu ține doar de securitate, ci are de asemenea conotații politice cu repercusiuni electorale.
Implicațiile negative de ordin social-economic ale războiului din Ucraina pot fi capitalizate de către forțele eurosceptice (IPN, Ianuarie 2024).
Primul test va fi europarlamentarele din 6-9 iunie, unde se estimează că balanța se va înclina spre dreapta (ECFR, Ianuarie 2024).
Procesele politice din interiorul UE și al NATO contează pentru a revitaliza solidaritatea în jurul cauzei ucrainene.
Atât NATO, cât și UE, în comun și separat, ar putea suferi noi urmări nefaste pentru arhitectura de securitate din Europa, dacă se va contura un egocentrism geopolitic anti-transatlantic în cazul victoriei lui Donald Trump.
Disonanțele la nivelele decizionale euro-atlantice favorizează Rusia, care fiind în pregătiri pentru noi ofensive în Ucraina în luna mai (Reuters, Februarie 2024), a fost practic invitată de către Trump să atace statele NATO, care nu achită 2% din PIB pentru apărare.
Perspectiva unei președinții americane sub Trump care să favorizeze raporturi tranzacționale în interiorul NATO constituie un semnal îngrijorător pentru statele UE, care au nevoie de garanții de securitate reînnoite și consolidate, în prezent inexistente sub umbrela UE.
Or, Articolul 42 al Tratatului UE invită la asistență militară în caz de agresiune (“clauza de apărare reciprocă”), dar nu poate nicidecum declanșa vreun principiu de apărare colectivă (teoretic, sub egida SUA), după modelul celui prevăzut în Articolul 5 al Tratatului NATO.
Între timp, vecinătatea sudică a UE nu s-a calmat.
Situația din Orientul Apropiat rămâne în stare gravă din cauza crizei umanitare în Fâșia Gaza (2.
2 milioane de persoane sub risc de foamete), pe care conducerea Israelului o ignoră, iar UE și SUA o tolerează, erodându-și credibilitatea internațională.
Pe de altă parte, în afara Ucrainei, alte puncte nevralgice în vecinătatea estică generează incertitudine, demonstrând un grad limitat de anticipație și reacție în cazul unor evenimente ad-hoc.
Acest lucru s-a putut observa în cazul speculațiilor cu privire la eventuala “anexare” a regiunii transnistrene din Moldova de către Rusia (EESC, Februarie 2024).
Deși a avut loc o operațiune sub steag fals, desfășurată de către regimul separatist de pe teritoriul necontrolat de către Moldova, cu autorizarea sau în coordonare cu serviciile secrete ruse, Occidentul a ratat oportunitatea de a demonstra că poate discerne și deconspira scenariile rusești în mod eficient.
Un alt punct slab în vecinătatea estică vizează tensiunile existente în relațiile Armeniei cu Azerbaidjan, unde serviciul de mediator al UE se pare că se află pe pauză din cauza suspiciunilor că Charles Michel și respectiv UE ar beneficia Armenia.
Aparent, Germania a decis să preia rolul (informal) de mediator în procesul de normalizare a dialogului dintre Yerevan și Baku (Reuters, Februarie 2024), dar perspectivele acestui efort sunt nebuloase, inclusiv reieșind din faptul că asistența Berlinului în contextul reglementării transnistrene nu s-a soldat cu angajamente fezabile între părțile aflate în conflict.
În pofida altor crize geopolitice, cea din Ucraina revine în prim plan, deoarece negestionarea acesteia se poate solda cu avantaje strategice pentru Rusia și alți rivali geopolitici ai SUA și UE în Orientul Apropiat, Africa și/sau Asia de Sud-Est.
Actuala administrație a Casei Albe încearcă să deblocheze ajutorul financiar american de 60 de miliarde dolari pentru necesitățile militare ucrainene, care rămâne a fi puternic politizat.
Orice tergiversare a acestei asistențe va servi drept motiv pentru a plasa responsabilitatea pe seama SUA pentru avansarea armatei ruse în Ucraina, după cum s-a văzut deja după pierderea controlului ucrainean asupra localității Avdiivka în regiunea Donețk (BBC, Februarie 2024).
În paralel, UE a finalizat procedurile decizionale cu privire la înființarea noului mecanism de finanțare a Ucrainei în perioada 2024-27, cu 50 de miliarde euro (circa 35% sub formă de granturi).
Cu toate acestea, se întârzie pe partea livrărilor de muniție, deși Ucraina a triplat producția internă de armament, implicând circa 500 de companii locale active în sectorul apărării naționale (100 de companii de stat).
Chiar dacă Germania planifică să aloce circa 7 miliarde de euro pentru a asista armata ucraineană, problema este în producția și livrare de muniție la nivel european, care va fi atinge turații ridicate ca să corespundă cererii europene și ucrainene nu mai devreme de 2025.
Adițional, competiția pentru postul viitorului Secretar General al NATO poate genera anumite neînțelegeri, dacă candidaturile sugerate de statele membre din Europa de Est – Estonia (Kaja Kallas) și România (Klaus Iohannis) – vor fi ignorate în favoarea premierului olandez Mark Rutte (Reuters, Februarie 2024).
Statele de pe flancul estic consideră că prezența sporită a NATO în regiune este esențială pentru a preveni scenariile de invazie a țărilor baltice de către Rusia.
Lărgirea NATO, cu cea mai recentă acceptare a Suediei, generează o percepție pozitivă pentru securitatea regională, cu condiția că aceasta este consolidată de măsuri practice (exerciții militare, prezență a trupelor NATO etc.
).
Dacă incapacitatea de a furniza armament suficient pentru Ucraina nu este depășită, iar noua șefie a NATO nu ia în considerare temerile aliaților estici, atunci sub lovitură va nimeri nu doar reputația alianței transatlantice, dar și capacitatea tandemului NATO-UE de a proiecta putere în afara frontierelor europene, dincolo de Rusia.
Dubiile răspândite de declarațiile lui Trump privind fiabilitatea Articolului 5 al NATO necesită o preocupare serioasă din partea UE privind propria securitate.
Propunerea venită de la Ursula von der Leyen privind crearea unui portofoliu pentru „apărare” în viitorul Colegiu de Comisari al Comisiei Europene este un pas în direcția corectă, inclusiv ideea ca în această poziție să fie numit un reprezentant al statelor UE din flancul de est (Politico, Februarie 2024).
Totuși, pentru a vorbi despre apărarea colectivă în UE, indiferent de deciziile viitorilor președinți ai SUA în cadrul NATO, este nevoie de o sincronizare a acțiunilor la nivel de stat (politic) și sector privat (industria militară).
În prezent, companiile militare europene numără circa 2,000 de entități, dintre care 7 au înregistrat un venit total de peste 40 miliarde de euro în 2022, iar patru din această listă sunt franceze.
Acest lucru explică de ce Emmanuel Macron s-a opus o perioadă de timp propunerii de achiziționa muniție pentru Ucraina din țările terțe non-europene.
Or, chiar și în situații de criză, interesele economice individuale ale unei țări pot înlocui gândirea strategică în folosul comun european.
Necesitatea de a accelera pregătirea UE pentru apărare devine însă în mod inevitabil un curent de gândire în rândul decidenților politici europeni.
Acest lucru a fost enumerat de către șeful actual al diplomației UE, Josep Borrell, drept unul din obiectivele majore de moment, alături de grăbirea asistenței pentru Ucraina, intensificarea contactelor cu “Sudul Global” și stoparea evenimentelor violente din Gaza.
Chiar dacă producția de muniție în interiorul UE a crescut cu circa 40% din 2021 încoace, această viteză nu permite asigurarea UE și a Ucrainei cu volumul necesar de consumabile militare.
În orice caz, scopul final constă în crearea unor capacități de apărare naționale, care pot fi interoperabile la nivel european, nu în constituirea unei „armate europene”.
Unele tendințe pozitive de cooperare militară intra-europeană reies din cele 236 de propuneri, reprezentând o creștere de peste 70% în 2023 comparativ cu 2022, pentru finanțările post-2023 de circa 1.
2 miliarde de euro din cadrul Fondului European pentru Apărare (creat în 2021).
Totuși, nicio investiție în producția militară nu va compensa lipsa de integritate a secretelor legate de planurile militare la nivel de structuri naționale în statele NATO-UE.
Scandalul recent care implică scurgeri de informație sensibilă cu privire la asistența pentru Ucraina din cadrul eșaloanelor militare din Germania pune în pericol obiectivul de intensificare a cooperării militare intra-europene (Deutsche Welle, Februarie 2024).
Din acest motiv, pe lângă majorarea puterii de producție militară în UE este imperativă combaterea neîncrederii dintre aliați prin identificarea și eliminarea breșelor de integritate în interiorul cadrelor militare NATO-UE împotriva spionajului.
Pe flancul estic, țările baltice – Estonia, Letonia și Lituania – demonstrează un nivel ridicat de conștientizare a amenințărilor de origine rusă pentru siguranța frontierelor estice ale NATO.
Având în vedere scenariile negative, cele trei state NATO și UE sunt determinate să investească cel puțin 60 milioane de euro pentru a construi o linie de fortificații în calea unui eventual atac terestru inițiat de Rusia (Politico, Ianuarie 2024).
Dacă evenimentele din Ucraina duc la o „înghețare” a războiului sau la „o pace artificială”, iar Trump devine președintele american care dezarmează NATO, atunci țările baltice riscă să devină ținte ale unor viitoare/eventuale valuri de revizionism teritorial rusesc.
Într-o situație complicată vor fi ceilalți care sunt cu un pas mai aproape de UE, dar foarte departe de NATO.
Deși statele candidate pentru aderarea la UE (Ucraina, Moldova și Georgia) sau țările pe teritoriul cărora sunt desfășurate misiuni UE (inclusiv Armenia) pot dezvolta cooperări de apărare cu UE, acestea rămân într-o zonă gris de insecuritate, unde Rusia poate interveni minim într-o formă hibridă.
Minimul necesar pe care UE îl poate face este să-și clarifice propriul potențial de soluționare a conflictului transnistrean, unde actorii separatiști pot fi atrași în procese de reintegrare printr-o combinație de stimulente și constrângeri, valorificând izolarea produsă de evenimentele din Ucraina.
Pe de altă parte, UE trebuie să folosească lecțiile învățate în Ucraina și Moldova pentru a gestiona mai eficient situația din regiunile separatiste din Georgia.
Adițional, riscurile de securitate în relațiile dintre Armenia și Azerbaidjan trebuie eliminate prin atragerea ambelor națiuni în proiectele investiționale ce țin de „Coridorul Mijlociu”, posibile în schimbul normalizării definitive a relațiilor, cu recunoașterea reciprocă a frontierelor.
-Citeste intregul articolului pe Contributors.
ro
