O consistentă și mai mult decât binevenită Introducere: Mario Varga Llosa la Princeton datorată lui Rubén Gallo detaliază o seamă de aspecte importante în vederea corectei contextualizări a cărții Conversație la Princeton, apărută și în limba română în anul 2023, grație traducerii Tudorei Șandru-Mehedinți, în seria de autor de la editura bucureșteană Humanitas Fiction.
Se clarifică multiple aspecte ale istoricului relațiilor academice și profesionale ale marelui scriitor de origine peruviană cu celebra Universitate americană, raporturi începute chiar înainte ca Llosa să fi devenit un autor de Nobel.
Se lămurește felul în care s-a născut volumul deliberat pus în relație încă din titlu cu una dintre cele mai celebre, nu neapărat și accesibile cărți ale acestuia.
Se anunță marile subiecte ale conversațiilor dintre Llosa și Rubén Gallo.
Literatura și politica.
Ni se explică faptul că respectivele conversații înseamnă concretizarea faptică și intelectuală a sejurului din anul 2015 la Princeton al lui Mario Vargas Llosa, venit acolo în calitate de profesor invitat.
Odată lectura începută, cititorul se va lămuri repede că sus-menționatele mari teme sunt dezbătute în strânsă legătură cu biografia personală și de creație a invitatului.
Llosa s-a născut într-o Americă latină dominată de dictatură.
Era cum nu se poate mai firesc ca scrierile sale să încerce să îi deslușească mecanismele.
Conversațiile le supun la o nouă analiză, bazându-se pe felul în care au fost ele surprinse în cărțile Conversație la Catedrala și Sărbătoarea Țapului.
Acțiunea primeia se întâmplă în Peru, în vremea dictaturii lui Odria, în vreme ce povestea din cea de-a doua carte vorbește cu lux de amănunte, adesea dure, pe alocuri chiar incredibile (Llosa a fost acuzat că exagerează, iar acuzațiile au venit uneori chiar din partea unor inși ce i-au slujit scriitorului drept martori), despre Republica Dominicană din timpul sângerosului, bizarului și sângerosului Trujillo.
Scenariul analizelor, păstrat ca atare și în discuțiile centrate asupra altor cărți precum Istoria lui Maya, Cine l-a ucis pe Palomino Molero, în linii mari chiar și asupra cărții cu cel mai apăsat caracter autobiografic, Peștele în apă, ce se referă la condițiile candidaturii eșuate la alegerile prezidențiale a lui Llosa, prevede mai întâi un comentariu detaliat al acțiunii.
Comentariu în economia căruia un loc de cinste revine deslușirii originilor, a operațiunii de documentare, stabilirii raporturilor dintre realitate și ficțiune.
Ocazie pentru Llosa ca, la un moment dat, să ne reamintească o cărticică a deja cvasi-uitatului Claude Simon în care acesta invocă o revizuire a conceptului de realism.
Susținând chiar inexistența de facto a realismului.
Sunt întoarse apoi pe toate fețele cele mai importante personaje, rolul și misiunea acestora.
Interesantă, de pildă, comentarea felului în care s-a ajuns la sporirea ponderii personajului feminin, îndeosebi a Uraniei Cabral, în Sărbătoarea Țapului.
Un al treilea moment e constituit de discuții și întrebări.
Auditorii, de bună seamă în majoritate studenți, cu toții bine informați, cu lecturi atente și la zi, solicită informații suplimentare.
Legate și de acțiune, și de context istoric, și de proces de creație, și despre felul în care scrie Llosa.
Până la urmă, cel puțin de data asta nu Diavolul stă în detalii, ci felul în care scriitorul percepe lumea, a înțeles, a trăit și reflectat în cărțile sale istoria, s-a raportat la ceea ce Camus numea odată trăitul în vremuri interesante.
Și tot de data asta, repetițiile, concretizate în reiterarea unor idei despre felul de a fi al dictaturii, despre dinamica istoriei, despre diferențele dintre jurnalism și literatură, despre condiția de jurnalist care foarte adesea ucide scriitorul, ș.
a.
md.
sunt cum nu se poate mai profitabile.
Llosa a trăit, cum spuneam, vremuri interesante.
A căror uvertură a fost reprezentantă de scurta apartenență la micuțul partid comunist peruvian, de deziluzia ce a urmat, de stabilirea în Europa.
Urmată de evenimentele din Cuba și de revoluția din 26 iulie 1953 condusă de Fidel Castro.
Care la început nu s-a revendicat în nici un fel din comunism.
De aici susținerea ei de către intelectuali, de aici speranța pentru un viitor mai bun pentru America Latină, de aici chiar o anume susținere și simpatie din partea SUA.
Llosa va ajunge în Cuba de abia în 1962 și ceea ce va găsi acolo va însemna spulberarea definitivă a iluziilor.
Scriitorul se va ciocni la fața locului cu ravagiile cenzurii.
Despre cenzură, cenzori, autocenzură putem citi lucruri interesante în Conversație la Princeton.
Am făcut-o cu o persistență senzație de déjà vu.
Un déjà vu care l-a completat și pe cel legat de dictatură.
Care, ideologizată sau nu, tot nu poate admite gândirea și cuvântul libere.
Interesant a fost și peisajul literar în care s-a format scriitorul Mario Vargas Llosa.
Dominat în Europa, la Paris, de lupta dintre formula noului roman de care astăzi s-a ales praful și pulberea și care nu l-a prea convins nici măcar la vremea respectivă pe Llosa (există totuși în Conversație la Princeton câteva observații interesante asupra formulei ca și despre romanul lui Alain Robbe-Grillet La jalousie) și modelul reprezentat de romanele lui Sartre.
Care la început l-a cucerit pe Llosa pentru ca mai apoi să intervină dezvrăjirea.
Acesta, adică Sartre, ‘’era o mașină de gândit și de aceea romanele lui par eseuri’’.
Cărțile lui Sartre, spune Llosa, “sunt o adunătură de idei, subiecte în chip de roman, dar fără nici unul dintre elementele care fac ca un roman să fie bun”.
De fapt, lui Sartre nu i-a lipsit doar grandoarea, ci și, cum spune tot Llosa, lacrimile, dragostea, pasiunea.
Altfel spus, existențialismul său nu a fost nicidecum un umanism.
În pofida a ceea ce a susținut cel surprins atât de bine de Boris Vian în L’écume des jours.
_Citeste restul articolului pe Contributors.
ro
