AUTOR: GEORGE FRIEDMANCum înţelegem războiul Israel-Hamas Înţelegerea motivului pentru care Hamas a atacat Israelul, pe 7 octombrie, necesită înţelegerea obiectivului fundamental al Hamasului: crearea unui stat palestinian.
Grupul a înţeles că atacul ar cere o schimbare în strategia naţională de securitate a Israelului, însă, probabil, a crezut că slăbirea alianţei care se crea în jurul său – între statele arabe precum Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită – merita riscul.
Hamasul a mai înţeles şi că nu avea capacitatea militară de a înfrânge armata israeliană, aşa că, înainte de atacuri, a cerut sprijinul lumii arabe.
Este greu de crezut că Hamasul ar fi putut să facă acest lucru fără ca Israelul să ştie, deci, cel mai probabil, a ştiut şi a crezut că este un lucru imposibil de obţinut.
Vezi mai multe articole din categoria stirile-zilei Într-un fel, Israelul a avut dreptate.
Nicio ţară arabă sau islamică şi nicio mişcare nu a fost pregătită să se alăture, militar, Hamasului.
Grupul a crezut că, dacă un atac direct, combinat, asupra Israelului nu ar avea succes, atunci ar putea să forţeze Israelul să fie într-o poziţie imposibil de susţinut.
Ştim că aceasta a fost gândirea pentru că Hamasul chiar a atacat Israelul şi, făcând acest lucru, l-a izolat de alţi posibili aliaţi.
Decizia această arată că ziua de 7 octombrie a fost mult mai complexă şi, într-un fel, a avut mai mult succes decât ne-am fi aşteptat iniţial.
Atacul a surprins structurile israeliene de informaţii, care nu au reuşit să înţeleagă gândirea Hamas.
Ziua de 7 octombrie a fost concepută nu pentru a distruge armata israeliană, ci pentru a crea o situaţie în care Israelul să nu poată nici să evite lupta, nici să implice forţe decisive, pentru că ar fi pus în pericol ostaticii pe care îi ţinea captivi Hamasul.
Luarea ostaticilor a avut scopul conducerii Israelului spre furie şi imposibilitate şi de a crea îndoieli faţă de structurile de informaţii israeliene.
Este posibil ca Hamasul să fi aşteptat şi alte forţe arabe, precum Hezbollah, să intre în joc.
Când a văzut că acest lucru nu s-a întâmplat, Hamas a ales Planul B.
Dacă întăririle nu veneau, atunci voiau să facă Israelul să se concentreze pe o ţintă care nu avea valoare decisivă, dar care era esenţial de atacat şi care ar fi provocat costuri politice.
Atunci, Hamas a strâns forţele în nordul Gazei şi a introdus întăriri ştiind că vor fi costuri mari.
Israelul nu avea de ales.
Având situaţia ostaticilor nerezolvată, un atac masiv în nordul Gazei însemna că Hamasul nu era slăbit, ci îşi creştea prezenţa.
Războaiele sunt şi probleme politice, iar Cabinetul israelian a decis să atace aerian pentru a calma situaţia şi pentru a domoli ostilitatea în creştere a guvernului.
Israelul a sperat că atacurile aeriene şi operaţiile speciale ar distruge Hamasul.
Însă Hamasul luptase înainte într-un război urban în propriul teren, un teren în care contraatacurile surpriză şi distanţările sunt alegerile practice.
Cred că Hamas a ştiut – sau cel puţin a fost sfătuit de mişcări mai sofisticate din lumea arabă – că un răspuns israelian masiv în nordul Gazei ar fi adus atenţia lumii la victimele palestiniene, care ar fi dus la îndeajuns de multă presiune pe Israel încât să forţeze un rezultat favorabil Hamasului.
Israelul a încercat să combată narativa prin sublinierea faptului că ostaticii sunt încă la Hamas, dar campaniile de relaţii publice ale Israelului au fost slabe.
(Israelul a fost, istoric vorbind, bun în acest sens, însă nu a reuşit să priceapă că deciziile proprii şi declaraţiile despre Hamas surclasau propriile eforturi.
) Israelul este acum prins într-un război în nordul Gazei cu un Cabinet dur, care nu va accepta o retragere strategică şi un sistem media care să îi critice abordarea.
Hamasul a fost responsabilul pentru război; acum este Israelul.
În acest moment, opţiunile militare ale Israelului sunt limitate, din cauza schimbării opiniei publice a celui mai important aliat: SUA.
Posibilitatea unui atac de succes asupra Hamasului este mică şi chiar şi cetăţenii israelieni protestează pentru o înţelegere cu privire la ostatici.
Cineva a întrebat odată: câte divizii militare are opinia? Răspunsul este „niciuna”, dar poate contura lumea şi este, deci, esenţială pentru o ţară mică precum Israelul.
Când mă uit la această situaţie, cred că Hamasul a lovit, accidental, structura militară şi politică israeliană şi că Israelul încă nu a înţeles că există diferite tipuri de război şi că oricare dintre acestea te poate învinge.
Eu cred şi că Israelul a făcut o greşeală enormă: armata sa, deşi este competentă şi bună din punct de vedere tehnologic, a convins ţara că este o putere mai mare decât este în realitate.
Tehnologia este bună, dar războiul este condus de lideri subtili şi atenţi, care nu-şi supraestimează puterea şi nu subestimează puterea manipulării minţii inamicului.
Este o lecţie importantă pentru noi toţi.
