O misiune spațială israeliană ar fi contaminat Luna cu forme de viață ● Centrul Canadei a fost măturat în trecuri de tsunami-uri devastatoare ● Europa se va confrunta cu valuri de căldură extreme începând cu anul 2025La 11 aprilie 2019, sonda Beresheet, creată de companiile SpaceIL și Israel Aerospace Industries, în colaborare cu Agenția Spațială Israeliană, ar fi trebuit să ajungă pe suprafața Lunii.
Au apărut însă probleme tehnice, iar sonda s-a izbit de solul lunar cu o viteză de 500 de kilometri pe oră, în ciuda eforturilor specialiștilor de a reduce viteza.
Resturile sondei s-au întins pe sute de metri de la locul impactului, însă problema ar fi cu totul alta.
În fond, aselenizări eșuate au tot avut loc de-a lungul timpului.
Sonda Beresheet avea la bord, printre altele, containere cu tardigrade, faimoasele nevertebrate cu o abilitate neobișnuită de a supraviețuit în condiții extreme.
Iar întrebare specialiștilor se leagă de soarta acestor vietăți.
Au rezistat ele impactului, s-au putut reproduce, ba chiar să colonizeze măcar o parte a Lunii? Sau au supraviețuit în regolitul lunar, așteptând condiții propice vieții?Testele de laborator au arătat deja că tardigradele pot supraviețui în fața temperaturilor extreme de pe Lună (-170 până la -190 grade Celsius pe timpul nopții, respectiv 100-120 de grade Celsius pe timpul zilei).
Radiațiile de acolo, deși în doze de 200 de ori mai mari decât pe Terra, nu sunt suficient de puternice pentru a afecta aceste viețuitoare atipice.
Există însă un impediment.
Radiațiile, chiar și în doze mici, ucid ouăle tardigradelor.
Apoi, testele realizate în vid au arătat că tardigradele nu au supraviețuit unui impact la o viteză de 3.
000 de kilometri pe oră.
Au făcut-o însă la 2.
600 de kilometri pe oră.
Iar viteza cu care sonda israeliană s-a izbit de suprafața Lunii era cu mult mai redusă.
În concluzie, tardigradele au avut toate șansele să supraviețuiască impactului.
Însă, în lipsa apei, a oxigenului și a microalgelor, tardigradele nu se pot reactiva și, mai ales, nu se pot reproduce.
Astfel, o colonizare a Lunii este exclusă.
În schimb, ele sunt acolo, în stază, iar prezența lor ridică o sumedenie de întrebări etice.
Mai ales în condițiile în care omenirea visează nu doar să descopere viață extraterestră, ba chiar să colonizeze alte corpuri cerești.
Deși centrul Canadei și nordul Statelor Unite nu sunt zone care să iasă în evidență prin seismele puternice și, cu atât mai puțin, prin pericolul de tsunami, situația era cu totul diferită în urmă cu 445 de milioane, anunță o echipă de specialiști canadieni de la Universitatea din Saskatchewan, într-un studiu publicat în revista Sedimentary Geology.
În perioada respectivă, în plin Ordovician, zona respectivă era acoperită de o mare adâncă, denumită Bazinul Williston.
Mai mult, aceasta s-ar fi aflat în apropierea ecuatorului, nicidecum în zona temperată de azi.
Ciudățenia a apărut în momentul în care specialiștii amintiți au descoperit urme masive de lut în ceea ce odinioară reprezenta fundul mării.
Iar în astfel de zone nu există lut.
Singura explicație, subliniază autorii studiului, este aceea că lutul a fost adus de pe uscat.
Iar asta nu se putea produce decât ca urmare a unui fenomen castrofal, de genul unui tsunami sau megatsunami.
Faliile tectonice din perioada respectivă erau active în zona bazinului Williston.
Iar alunecarea unei dintre ele a trimis unde de șoc deosebit de puternice de-a lungul mării.
Urmarea a constat într-o serie de tsunamiuri devastatoare prin amploarea lor.
Cu toate acestea, la vremea respectivă nu exista viață pe uscat, astfel că efectele nu au fost decât la nivel geologic.
Geologii canadieni afirmă în studiul lor că astfel de fenomene au jucat un rol mult mai important în istoria Terrei decât ne-am fi imaginat.
În plus, dat fiind faptul că bazinul Williston nu are un analog relativ recent în istoria geologică, oferă cu atât mai mult o perspectivă de ansamblu a trecutului planetei noastre.
Zece dintre cele mai aride și mai călduroase veri din Europa ultimilor 40 de ani au venit pe fondul eliberării unei catintăți masive de apă dulce, ca urmare a topirii ghețurilor din Groenlanda, se arată într-un studiu publicat în revista Weather and Climate Dynamics, de către un grup de cercetători de la Institutul Național de Oceanografie din Southampton, Marea Britanie.
Este mai mult decât o coincidență, afirmă specialiștii.
În fapt, cantitatea mare de apă dulce afectează curenții oceanici, iar asta amplifică anomaliile climatice din Europa.
Apa dulce se întinde în sudul și nordul Atlanticului, iar apa sărată este împinsă în adânc.
Ca o consecință a acestui fenomen, temperatura de la suprafața apei devine mult mai ridicată decât în mod normal.
Anii 2018 și 2020 sunt cei mai elocvenți, se arată în studiul amintit.
Au fost ani în care Europa s-a confruntat cu unele dintre cele mai puternice incendii de vegetație și cu temperaturi de peste 40 de grade Celsius pe timpul verii.
Problema este că astfel de fenomene nu doar că vor deveni comune ci se vor amplifica în viitorul apropiat.
Iar din exemplele trecute, se poate observa clar că valurile de căldură au atins valori cu mult peste cele oferite de modele climatice.
Autorii studiului sunt de părere că, dacă predicțiile lor se vor dovedi corecte, anul 2025 va aduce un val de căldură fără precedent.
Unul care va afecta inițial nordul Europei, apoi și restul continentului.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!Sursa foto: profimediaimages.
ro
