Dana are 34 de ani.
Toată lumea îi zice să se bucure de viață, că e tânără, are un copil, un soț, o casă, o masă, n-o plouă și nu o ninge, dar Dana nu se bucură deloc.
Oficial, suferă de tulburare de anxietate.
Ce nu se vede însă pe fișa de diagnostic e tot chinul ei cu traumele mai vechi și mai noi, depresia, panica neîncetată și gândurile obsesive.
Și, pentru că nu se văd nici măcar pe chipul ei, le povestește.
După ce a trimis un email la Spune-ți povestea, în care mărturisea că în viața ei a existat un factor declanșator în urma căruia a „câștigat“ anxietate, depresie postnatală, atacuri de panică și, mai nou, poate și tulburare obsesiv-compulsivă, am stabilit cu Dana să ne întâlnim și să vorbim pe larg.
Ajunge la întâlnire înainte de ora stabilită, e o femeie tânără și frumoasă.
Zâmbește mult și vorbește repede, ca și cum s-ar grăbi undeva.
Mai târziu îmi dau seama că nu se grăbește și că, pur și simplu, asta e viteza gândurilor ei.
„Când mergeam la serviciu, mi se părea că viața e grea.
Mă văitam ca tot omul, ziceam iar mă duc la muncă, iar îmi e greu, ce mi-aș dori să stau acasă! Acum am ajuns să stau și acasă, pentru că sunt în concediu de creștere a copilului, și nu e bine“, începe Dana să povestească.
În 2020, lucra la o cofetărie și de-abia își cumpăraseră, ea și soțul ei, un apartament cu credit ipotecar.
Apoi a venit pandemia și, în scurt timp, Dana a rămas însărcinată.
A avut o sarcină dificilă, cu stări de rău încă de la început, de a crezut că are Covid.
Sarcina a fost groaznică, subliniază Dana, încercând să demonteze mitul că aceasta ar fi perioada cea mai frumoasă din viața unei femei.
În prima lună a stat la pat, apoi, pentru că a avut tot felul de stări proaste, și-a scurtat programul la serviciu.
Din luna a șaptea a intrat în concediu și, în martie 2021, a născut.
A mers acasă și a început o altă etapă de oboseală.
De data asta, nu putea să doarmă pentru că fetița ei se trezea des: „Era foarte obositor să mă trezesc din oră în oră, așa m-am trezit până la opt luni de zile ale ei, dormeam câte două-trei ore pe noapte, îmi venea să vomit de oboseală“.
Dana stătea zi-lumină cu copilul, în timp ce soțul ei mergea la serviciu și nopțile dormea separat, ca să se poată odihni și să fie apt de muncă a doua zi.
Oboseala, la care s-au adăugat problemele legate de colici, a făcut ca situația să fie din ce în ce mai disperată.
„La un moment dat, plânsul ei mă irita atât de tare, încât am simțit că nu mai pot.
Îmi amorțeau mâinile, picioarele, mă stresa îngrozitor plânsul ei.
Dacă vedeam alți copii plângând, nu aveam nicio reacție.
Adică mi-e milă de ei, că îmi plac copiii, dar atât.
Pe când, la ea, mă furnica tot corpul și simțeam nevoia să plec“, povestește ea.
CITEȘTE CONTINUAREA PE SMARTLIVING.
RO
