Filmul Zona de interes, scris și regizat de Jonathan Glazer, inspirat de romanul omonim al lui Martin Amis, vorbește despre Holocaust.
Despre Shoah.
Despre ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz.
În Polonia aflată sub ocupație germană.
În 1942 și, mai apoi, în primele luni ale anului 1943.
În vecinătatea unei case superbe, curate, aparent mare, locuită de ceea ce astăzi se numește o familie tradițională.
De etnie germană.
Familie național-socialistă.
Declarată astfel și evident mândră de asta.
Familie formată din mamă, tată, cinci copii.
Unul mai reușit ca altul.
Sănătoși, viguroși, care se culcă și se trezesc disciplinat, la ore riguros fixate.
Care respectă orele de masă.
E vorba despre o familie care, după ce a pus în practică toate acele dispoziții ale lui Hitler vizând sporirea natalității în rândul arienilor, respectă acum întru totul Legea Artaman.
Ce le cerea germanilor să se stabilească în afara zonelor urbane aglomerate și să respecte exemplar natura.
Casa îi aparține lui Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz.
Lagăr ce se află la câțiva zeci de metri distanță.
În ceea ce se cheamă zona de interes.
Clar delimitată ca atare.
Nici aici rigoarea germană nu se dezminte.
Nici în ceea ce privește câștigarea spațiului vital, nici în ceea ce ține de stabilirea spațiului în care își fac treaba profesioniștii crimei.
Ai crimelor în masă.
Ai genocidului.
Zona de interes înseamnă 40 de kilometri de lagărele și cuptoarele morții.
Pe care însă nu le vedem ca atare.
Decât în secvența în care și timpul, și filmul se rup și revenim în zilele noastre.
În muzeul în care se face curățenie.
Și unde se conservă pantofi, zeghe, cenușă.
Auzim însă în permanență zgomotele, strigătele suferinței sau ordinele SS-isiștilor ce tulbură permanent liniștea casei lui Höss, lăsându-i însă indiferenți pe cei ce o locuiesc, indiferent de vârstă.
Indiferența devenită stare.
Mod de viețuire.
Banalitate.
Ignorare a suferinței.
A crimei.
Zgomotele, nu o vor marca decât pe mama doamnei Höss, venită într-o vizită, vizită marcată de insomnii și libații nocturne, încheiată printr-o plecare surpriză.
Vedem doar fumul gros ce îl însoțește pe cel din trabucul lui Rudolf Höss ce își contemplă, savurează munca.
Pe care o consideră de domeniul firescului.
Ori numai cenușa din vecinătatea locului în care prizonierii construiesc o nouă anexă pentru lagăr.
Locuri în care, noaptea, caută periodic o fetiță.
Fiica bonei familiei Höss.
Fetița lasă acolo și câteva fructe.
Pentru evreii care le vor găsi.
Camera lui Lukasz Hal insistă asupra culoarelor lungi, reci ale casei, culoare ce seamănă teribil cu cele din clădirile oficiale, asupra celor ce o locuiesc, asupra muncii perfect reglate a localnicelor, firește ne-evreice, ce le asigură acestora confortul.
Și mai ales asupra grădinii.
Una de vis.
Cu flori de toate felurile.
Trandafirii fiind însă preferații și sursa de îngrijorare a capului familiei.
Rudolf Höss.
Excelent jucat de Christian Friedel.
Tuns scurt.
Cu reacții perfect reglate.
Expert în a da și în a primi ordine.
În sporitul producției de oameni trimiși nevinovați la moarte.
Omul are însă și sensibilitățile lui.
De pildă față de trandafirii ce ar putea fi puși în pericol de neglijențe umane.
Sau mai ales de o sursă de poluare ce se află la nici 40 de metri de casă.
Dincolo de zid.
În spatele sârmei ghimpate.
În lagăr.
În cenușă, în fumul gros care iese din coșuri.
Fum de teama căruia ferestrele se închid cu mare grijă la căderea serii.
Vedem mult timp o casă și o grădină ca din poveste.
Mândria familiei.
Mândria doamnei Höss.
Ca la carte jucată de Sandra Hüller.
Aceeași pe care am văzut-o relativ recent în Anatomia unei căderi.
Obsesia femeii e grădina.
Devenită aproape sens, rațiune de existentă.
Arătată ca atare mamei venită în vizită după ce a trebuit să suporte neplăcerile întârzierilor pe calea ferată.
Arătată ori de câte ori se ivește ocazia și soțiilor altor național-socialiști de vază.
Domnii, adică oamenii SS-ului, vorbesc fără perdea despre tehnicile de ardere a cadavrelor, despre îmbunătățirile ce se impun aduse acestora, despre necesitatea sporirii eficienței și randamentului capacităților de producție.
Iar vorbele lor sunt prinse din zbor de copiii doamnei Höss.
Așa se face că fratele mai mare îl închide pe cel mai mic în seră, având grijă să imite zgomotul ce acompaniază funcționarea cuptoarelor din vecinătate.
Și asta i se pare copilului firesc.
În firea lucrurilor.
Doamnele, soțiile naziștilor sunt însă numai politicos interesate de grădină și de casă.
Se arată evident mai preocupate de ceea ce au mai putut găsi printre lucrurile evreicuțelor deportate.
E cum nu se poate mai normal ca lucrurile nearienelor să fie confiscate.
O doamnă în vârstă se arată și mirată, și nemulțumită că a găsit un diamant ascuns într-un tub de pastă de dinți.
Sunt șmecheri evreii!, exclamă doamna în chestiune.
Nici doamna Höss nu e tocmai indiferentă la lucrurile rămase, confiscate de la cei trimiși în lagăr.
Lagăre ale căror nume și, implicit, număr ne sunt reamintite în clipa în care dl.
Höss, promovat în funcție, e drept, o promovare nedorită ce stârnește o furtună în familie, ia parte la o mare ședință în cursul căreia se discută detaliile (deh, minuția germană !) a strămutării masive a evreilor din Ungaria și justa folosire a acestora.
Unii vor fi utilizați în operațiuni de întreținere, alții trimiși la muncă pentru salvarea mașinii de război germane tot mai gripată, alții, Kaput.
În cuptoare.
Doamna Höss se arată interesată de o blană cândva de lux ce ar trebui recondiționată sau încearcă calitatea a ceea ce se mai găsește într-un tub de ruj.
Doamna Höss nu se gândește nici o clipă la răul, la lucrurile atroce care se consumă dincolo de grădină.
Grădina este Raiul ei.
De Iad nici nu vrea să știe.
Unul dintre copii se joacă cu dinții de aur recuperați de la un deținut.
Banalitatea răului.
Banalitatea crimei,Marele merit al regizorului și scenaristului Jonathan Glazer e că nu a vrut să ne arate direct, concret cum a fost la Auschwitz.
Ci să simțim ce a fost acolo.
-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
