„Macarena” Erikăi Isac, piesa îndelung dezbătută zilele acestea în social media, a trezit în multe femei, acum mame, amintiri pe care le credeau închise într-un sertar cu cifru uitat.
Mirel nu e doar în Turnu Măgurele.
Mirel e peste tot.
Era și acum 30 de ani în București și peste tot prin țară.
Probabil că era și acum 50, dar societății i se părea că e normal.
Tocmai de aceea, astăzi, când se vorbește despre abuzurile asupra femeilor ca un strigăt de ajutor, apare întrebarea naivă a unora: „Da’ ce le-a apucat?”.
Și pentru că de data aceasta mesajul e îmbrăcat în limbaj colorat și vorbe dure, indignarea e și mai mare.
Dar e ca atunci când înduri, și înduri, și înduri, iar la un moment dat, într-un moment de curaj, nu mai suporți.
Și urli.
Iar când urli, nu-ți alegi nici cele mai delicate cuvinte și nici nu te mai ascunzi după pudibonderii.
Nu mai contează cum o spui, important este să o faci! „Macarena” Erikăi Isac, piesa îndelung dezbătută zilele acestea în social media, a trezit în mine amintiri pe care le credeam închise într-un sertar cu cifru uitat.
Mi-am amintit inițial întâmplări din adolescență, apoi am avut flash-uri cu evenimente recente.
Pentru că bărbații de genul Mirel sunt dispuși mereu să-și arate, nestingheriți, potențialul.
Aveam 16 sau 17 ani, nu mai știu exact.
Ce îmi amintesc cu precizie era că tocmai ce coboram din autobuz la stația Piața Rosetti, la ora 7.
20 dimineața, pentru a merge la liceu.
Deși au trecut vreo 25 de ani de atunci, îi pot face și acum portretul robot.
Acel Mirel era între două vârste.
Mic de înălțime, cu ceva probleme cu greutate, cu o cămașă în carouri și pantaloni de stofă prinși cu o curea, peste care venea burta.
A început să meargă pe lângă mine și să mă întrebe dacă nu știu o toaletă publică în zonă.
Avea un ton de om care avea nevoie de ajutor, așa că i-am răspuns să meargă la Universitate, în pasaj.
