Ne transformăm sau nu în mama sau tatăl nostru atunci când devenim, la rândul nostru, părinți? Urmăm aceleași tipare de comportament și educație vizavi de proprii copii? Și dacă da, o facem voluntar sau independent de ceea ce ne dorim și ne propunem, de cum cum vrem să fim? Unii părinți simt că au o puternică legătură cu felul în care au fost ei crescuți și educați, considerând că acele metode au fost bune, potrivite, eficiente în formarea lor ca adulți.
În consecință, tentația de a urma exact aceleași practici în creșterea propriilor copii este irezistibilă, fiind total convinși că experiența și înțelepciunea generațiilor anterioare sunt valoroase.
De cealaltă parte sunt părinții care simt acut nevoia de a face schimbări în această privință, bazându-se pe noile cunoștințe de parenting și pe perspectivele din domeniul dezvoltării copilului.
Sunt părinții care își doresc să evite repetarea unor modele considerate toxice sau învechite și să exploreze unele noi și adaptate nevoilor individuale ale copiilor.
Potrivit totuldespremame.
ro, care citează rezultatele unui sondaj realizat în Statele Unite de Pew Research Center, generația milenială de părinți (formată din cei născuți între anii ’80 și începutul anilor 2000) are tendința de a fi mai degrabă excesiv de protectoare, decât de a le oferi libertate necondiționată copiilor lor.
Și, spre deosebire de înaintașii lor, par să aibă nervi mai tari, mai multă răbdare și să nu cedeze prea ușor în fața mofturilor celor mici.
Însă, un minus pe care l-au recunoscut este acela că nu prea știu să-și critice copiii și că îi laudă exagerat.
Principala dorință a părinților acestei generații este să crească niște copii care să se transforme în adulți ambițioși.
h2: Acționăm în modul în care ne este familiar Psihoterapeutul irlandez Bethan O’Riordan, specializat în consiliere și psihoterapie pentru adulți și copii peste 13 ani, susține că atunci când devenim părinți în mod inevitabil ne „transformăm” în părinții noștri.
Chiar și fără să ne dăm seama, folosim frazele pe care noi înșine le-am auzit deseori în copilărie la părinții noștri: „Nu primești desert dacă nu mănânci tot din farfurie”, „Dacă nu te potolești, nu știu ce fac cu tine!”, ”Încetează! Nu ți-e rușine? Se uită lumea la noi!” Și nu doar frazele pe care le rostime, dar și tonul cu care le spunem, gesturile pe care le facem și expresiile faciale pe care le avem.
Bethan O’Riordan susține că acest lucru se întâmplă deoarece creierul și corpul nostru își amintesc (chiar dacă nu conștient) tot ce am experimentat vreodată, iar atunci când relaționăm cu copiii noștri se reactivează amintirile cu privire la modul în care am fost tratați și la cel în care am răspuns.
Astfel, alegem să acționam în felul în care ne este familiar, în cel pe care îl știm deja.
Momentele în care simțim, realizăm că semănăm cel mai mult cu mamele sau tații noștri, sunt cele în care ne pierdem calmul, în care suntem furioși sau frustrați.
Exact acel moment, în care conștientizăm, ar fi cea mai bună ocazie să luăm o pauză și să ne întrebăm: „Ar fi mai bine să mă comport și să acționez diferit față de cum o făceau părinții mei?” Așadar, după ce devenim părinți realizăm că semănăm cu proprii părinți.
Adică – potrivit statisticilor – pe la vârsta de 33 ani femeile și pe la 34 de ani bărbații.
Și e bine că realizăm.
Dr.
Ray O’Neill, profesor asistent în psihoterapie, spune că alarmant ar fi să nu remarcăm acest lucru.
Suntem copiii părinților noștri din punct de vedere social și psihologic, și multe dintre valorile noastre personale și culturale sunt asimilate în lucrurile pe care le-am învățat de la ei.
Dar și mai bine este să ne străduim să evoluăm, evoluția bazându-se pe ceea ce am acumulat, fiind mai folositor să ne schimbăm decât să avem o reacție de împotrivire.
Câți ne creștem copiii așa cum am fost noi crescuți și câți o facem diferit? Cercetările au arătat că cele două tabere sunt pe picior de aproape egalitate: 43% duc mai departe modelul folosit de părinți, iar 44% o fac diferit.
Și pare-se că cei 43%, din poziția de părinți, oferă și circumstanțe atenuante părinților lor, considerând că ceea ce au apreciat în copilarie ca fiind gresit, poate că a fost făcut cu bune intenții.
Abordarea corectă a acestei dileme (a perpetua sau nu modelul parental) este ca părintele să facă o introspecție și să se întrebe ce poate lua și duce mai departe de la părinții săi pentru că este util și valoros, și ce să evite să repete.
Iar când, din inerție, este pe punctul de a repeta exact ceva ce vrea să evite, cel mai bun lucru pe care îl poate face este.
.
.
să ia o mică pauză.
Să nu reacționeze, să nu spună primul lucru care-i vine să-l spună.
Nici al doilea.
Să respire adânc și să amâne reacția.
Pentru că acela este momentul în care răspunsul se filtrează prin straturile reacției.
Zicala „Așa mamă – așa fiică, așa tată – așa fiu” nu prea se confirmă, pentru că genele nu contează atât de mult pe cât se crede pentru personalitatea unei persoane, se arată într-un articol publicat în Psychology Today.
Decizia de a continua sau de a schimba practicile de creștere și educație trebuie să fie rezultatul unei evaluări atente a impactului acestora asupra copiilor.
Părinții ar trebui să reflecteze realist la propria copilărie, să fie cinstiți cu ei înșiși când fac acest lucru și să identifice acele comportamente ale părinților lor pe care ar vrea să le continue și care sunt cele pe care nu ar vrea sub nicio formă să le repete.
Este esențial să se țină cont de nevoile și personalitatea fiecărui copil în parte și să se adapteze abordarea în funcție de acestea.
O abordare echilibrată poate implica integrarea elementelor benefice din propria experiență de creștere și educație, împreună cu inovațiile și cunoștințele actuale în domeniul dezvoltării copilului.
Combinația dintre tradiție și inovație poate oferi un cadru solid și adaptabil pentru a crește și educa copiii într-un mod sănătos și echilibrat.
Comunicarea deschisă și flexibilitatea sunt cheia în navigarea acestui proces complex.
Părinții ar trebui să fie dispuși să asculte și să înțeleagă perspectivele și nevoile copiilor lor, adaptându-și abordarea în consecință.
De asemenea, este important să fie deschiși la schimbare și să nu ezite să ajusteze metodele lor în funcție de feedback-ul și evoluția copiilor.
În concluzie, decizia de a continua sau de a schimba practicile de creștere și educație a copiilor este una personală și complexă.
În timp ce tradiția poate oferi o bază solidă, inovația poate aduce noi perspective și metode adaptate la cerințele și aspirațiile contemporane.
Găsirea echilibrului între aceste două aspecte poate contribui la creșterea și educarea copiilor într-un mod sănătos și armonios.
Sursa foto: Dreamstime.
com
