Trǎim izolați în propria minte, iar aceastǎ minte e un Disneyland bolnav? Întrebarea aceasta mi-a rǎvǎşit rațiunea când am ieşit de la spectacolul “Disney Thriller”, în regia Monicăi Stoica, la Asociația Hearth/ Casa Kerim.
Comme il faut pentru un spațiu cultural.
De fapt, spectacolul nu e pe o scenǎ, ci în aceastǎ casǎ cu pereții cu desene abstracte din var crăpat, cu camerele în luminǎ difuzǎ.
Ai un bar de unde poți să consumi wine & cookies.
E un spațiu perfect pentru un hub cultural.
E, în fapt, fosta casǎ a Silviei Kerim, soția cineastului Mircea Veroiu.
Atmosfera e fantomaticǎ.
Tocmai pentru că este renovată cu gust, este lăsată să-și poarte patina timpului.
Umbrele se resfrâng pe pereți.
Într-o vitrinǎ sunt expuşi ochelarii 70s ai Silviei.
Ai un album cu vanitas-uri pe care îl poți răsfoi.
O fotografie cu Silvia Kerim și Veroiu.
Și o pisică pe nume Ofelia.
Apoi intri în spectacol, de parcǎ ai intră în intimitatea casei claustrofobe şi bântuite a fraților Stray în “Disney Thriller” (regia: Monica Stoica).
Întâi Presley închide luminile în încăperi.
Rămâi în complete darkness, de parcǎ te-ai imersa în lumea acestor frați hikikomori.
Ei nu ies din casă.
Își invetează povești horror despre lumea din afara casei.
Iar lumea lor e în darkness.
Cum spune Haley, sora lui Presley, această casă e “ca un turn întunecat în mijlocul pustietății”.
Iluminați de laterne pe care și le aprind în față, orbindu-se unul pe altul, te ademenesc să te învârți în vortexul certurilor lor cotidiene, beckettiene.
Cine a mers ultima oară la cumpărături? De ce nu ai cumpărat biscuiți? De ce mă lași pe mine să ies din casă, când ultima oară m-au urmărit câini sălbatici? De ce ești mincinoasă? După ce au fost abandonați de părinți (sau poate părinții lor sunt morți, nu aflăm până la sfârșit), cei doi sunt dependenți unul de celălalt.
Se hrănesc doar cu ciocolată.
Consumă medicamente rămase de la părinți.
Își inventează un joc în care sunt singurii supraviețuitori după o apocalipsă.
Existența lor devitalizată, de fluturi de noapte, e repetitivă şi îi ferește de marturizare.
Sunt Hansel și Gretel.
Bogdan Iancu (Presley Stray) și Pamela Iobaji (Haley Stray) modelează cu o emoție inteligent calibrată acest univers de cocon unde rămân izolați în coaja pupei și nu se pot metamorfoza în adult.
Această primă parte a spectacolului are imagistica unui film mut, pentru că în întuneric se vede doar lumina albă & rece a lanternelor, care creează umbre grotești pe pereții unde se văd fisurile în arabescuri spectrale.
Pamela Iobaji pare o Lilian Gish care se contorsionează și își strigă modulat frica.
Bogdan Iancu e un Lon Chaney, care-ți povestește cu a mâncat un șarpe de iarbă, gătit la tigaie.
Apoi apare Cosmo Disney, un băiat pe care Presley îl aduce în casă.
În lumina verde, bolnavă, intră un showman îmbrăcat în blană, cu ochelari de soare, un soi de Cruella de Vil a nopților desfranate & a hamurilor BDSM.
Actorul, el însuși un punker-rocker trashy & ubercool (e solist în band-ul Pyroblast) are o corporalitate plastică, o lipsă de emoție ca a unui killer, și, ca un șarpe mefistofelic, îl atrage pe Presley.
E emoționant cum actorii reușesc să creeze o relație între doi băieți care se plac, sunt gay, dar nu-și dau voie să-și admită orientarea sexuală.
Relația dintre cei doi e foarte aderentă la ce se petrece azi în societatea românească, surprinde stânjeneala sau frica unor băieți de a se iubi liber.
Vedem homofobia de suprafață a lui Cosmo și dorința neîmplinită a lui Presley.
Sărutul lor din final e, iarăși, emoționant.
Într-un joc de-a cat and mouse, aproape ca într-o ședința psihanalitică, Cosmo îl forțează pe Presley să-și scoată fricile la suprafață.
Cred că atunci când apare Cosmo în scenă ne prelingem în vis, în mintea lui Presley.
Cosmo și Pitchfork sunt alter-ego-urile lui.
Cosmo îl chestionează pe Presley de mai multe ori dacă e sau nu gay, dacă a iubit vreodată.
Presley, Cosmo și Pitchfork sunt fațete ale aceleiași personalități.
În fapt, în spectacol vedem acest clivaj.
E vorba despre singurătatea lui Presley, despre instinctele lui înăbușite și despre fanteziile pe care le generează acest refugiu în propria minte.
Fraza piesei se regăsește, cred, în întâmplarea cu Haley de la Zoo: după ce e urmărit mult timp, un șoarece își întoarce fața și-l lasă pe șarpe să-l mănânce.
Iar întâlnirea dintre cei doi frați și Cosmo este întâlnirea dintre doi Șoareci și un Șarpe.
E un conflict permanent între lumea claustrofobă a fraților Stray, reprimați sexual, și lume de-afară, un Disneyland weird unde performează în cluburi Cosmo.
În casă se târăște apoi Pitchfork Cavalier (Vlad Pânzaru), asociatul lui Cosmo Disney, cu un picior beteag și cu o mască BDSM.
Actorul Vlad Pânzaru face o comedie slapstick, așa încât, chiar dacă rolul e mic, reușește să distreze, cu un personaj sinistru care cânta Elvis Presley, cocoțat pe un scăunel.
Falling în love with you se aude monstruos și eteric; planează asupra acestei comedii negre britanice ultraquality, semnată Philip Ridley.
Despre ce ne vorbește această lume distopică imaginată de Philip Ridley și pusă în scenă de regizoarea Monica Stoica, în care frații locuiesc într-un turn deasupra unui univers pustiu? În piesă regăsim frici existențiale intense: frica de singurătate și abandon, frica de a-ți pierde părinții, frica de a-ți exprima vădit sexualitate, frica de necunoscut, frica de a ieși din casă (o frică nou dobândită în decursul pandemiei), frica de responsabilitățile vieții de adult.
Cred că oamenii azi devin hipersensibili, se retrag dintr-o lume care le oferă din ce în ce mai des senzația că îi bombardează.
Oare n-am vrea cu toții să scăpăm de anxietate, să intrăm în logica visului, unde putem să ne întâlnim cu acest Mefisto stilat și fără nicio doză de anxietate, Cosmo, care să ne supună unui demers psihanalitic? Și ce i-am spune, cât de curioși am fi să vedem ce ne spune el? Se împarte cumva lumea de azi în hipersensibili (cum este Presley în relație cu sora lui) și în figuri diavolești (Cosmo și Pitchfork)? Noi cum vrem să trăim, cum ne mai ține planeta, noi, care de la o zi la alta, nu știm cine suntem sau care e locul nostru în lume? Să ne refugiem de lume, să o negăm, să ne închidem în carcasa noastră de frici personale? Să încercăm să ne adaptăm? În plus, contextul de azi cred că naște astfel de întrebări care pot părea pompoase.
Războaiele sunt peste tot, trăim consecințele pandemiei, suntem în plină epocă a anxietății și tot ceea ce simțim reverberează ca un strigăt pe care îl înăbușim.
Spectacolul a fost jucat în premieră la Asociația Hearth/ Casa Kerim.
De altfel, este o premieră națională, deoarece Philip Ridley, un autor excelent, nu a mai fost montat în România.
Următoarea reprezentație e pe 18 februarie la Asociația Hearth/ Casa Kerim, în Strada Parfumului 19.
“Disney Thriller” după Philip Ridley Distribuția: Bogdan Iancu, Pamela Iobaji, Cristian Robe, Vlad Pânzaru Regia: Monica Stoica Scenografia: Sabina Reus Costume: Iris Caba & Sabina Reus Lighting Design: Vlad Lăzărescu
