Copilul meu e în clasa I și învață să scrie de mână.
Ah! Doamne, nu m-aș fi gândit că temele sunt mai grele ca… bebelușia! Azi m-a tocat.
Mărunt de tot.
Mi-a atins niște limite pe care nu credeam că le am.
L-am făcut să plângă și îmi părea tare rău să-l văd așa necăjit, dar nici eu nu eram prea bine.
Îmi vâjâia capul, mă durea stomacul și simțeam că nu se mai termină tema lui pentru mâine.
Fiecare literă era un chin.
Nu m-a scos niciodată din pepeni ca acum.
Nici când era bebeluș și avea colici nu m-a adus în starea asta.
Eram neputincioasă.
Era târziu.
Trecuse ora de culcare și Iusti era prea obosit.
Nu-i mai ieșea nimic, parcă nu mai știa nici pe „a” cum să-l scrie.
Ahhh! Mă cuprinsese disperarea! Și n-a fost neapărat o temă de speriat, dar cu un Iusti neobișnuit cu temele pentru acasă, orice trece de 4-5 rânduri parcă ia dimensiuni cosmice.
Săptămâna asta a plâns de câteva ori zicând printre lacrimi că e prea mult, că are prea multe teme și îl prinde noaptea și că nu mai are timp de nimic.
Și, ce e drept, cam așa a fost.
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTUL DESPRE MAME
