O nouă descoperire arheologică efectuată într-un sit din estul Germaniei, Ranis, adaugă o nouă piesă, și una de importanță majoră, în complexul puzzle reprezentat de apariția lui Homo sapiens în Europa.
Grație unor descoperiri similare, efectuate în peșterile Bacho Kiro din Bulgaria și Zlaty Kun, Cehia, era cunoscut că Homo sapiens pătrunsese în Europa acum 45.
000 de ani.
O făcuse prin Balcani, via Orientul Mijlociu, și pătrunsese spre centrul Europei.
Numai că aceste prime tentative de migrație ar fi fost sporadice și fără prea mult succes.
Descoperirea din Germania contestă această opinie, și arată că Homo sapiens pătrunsese deja în nordul Europei.
Mai mult, tinde să explice un mister care plana de aproape un secol asupra creatorilor culturilor materiale din vremea respectivă.
Ranis, spre exemplu, este un sit în care cercetările arheologice au început acum aproape o sută de ani.
Mai mult, este unul dintre siturile faimoase ale Europei, și cel care a dat numele unei culturi materiale misterioase, ranisianul.
Trebuie spus că ranisianul a fost încadrat alături de alte două culturi similare (Lincombian-Ranisian-Jerzmanowician, pe scurt LRJ) în ceea ce specialiști numesc culturi de tranziție.
Culturi care fac trecerea de la paleoliticul mijlociu (cu tehnologii asociate cu Omul de Neanderthal) spre cel superior (atribuit lui Homo sapiens), cu elemente care se regăsesc în ambele perioade.
Iar ele există, cu diferite denumiri, prin toată Europa, în intervalul 40.
000 – 45.
000 de ani (Châtelperronian, Bohunician, LRJ, Uluzzian, Szeletian șamd.
)Faptul că niciodată nu au fost descoperite fosile umane într-un astfel de context a făcut ca atribuirea lor unei specii umane să fie mai mult decât problematică.
Nici nu mai pomenim de faptul că asocierea lor cu o specie umană schimba din temelii, în funcție de atribuire, problematica evoluției umane, cu mai tot ce înseamnă ea din punct de vedere cognitiv și al avansului cultural și tehnologic.
Mai adăugăm doar că, undeva prin anii `70-`80, resturi fosile neanderthaliene ar fi fost descoperite în context châtelperronian, o altă cultură de tranziție, specifică sud-vestului Franței și nordului Spaniei (descoperirile de fosile au avut loc în peșterile Grotte du Renne și La Roche à Pierrot).
De aici și „revoluția” care a urmat, prin simpla asociere a Omului de Neanderthal cu tehnologii și un avans cultural care se credea că îi erau specifice exclusiv lui H.
sapiens.
Numai că, recent, acele fosile au fost catalogate ca simple intruziuni, iar problema a rămas iar în coadă de pește.
Revenind la situl de la Ranis, trebuie spus că arheologii au reușit să recupereze în intervalul 2016-2020, mai multe resturi umane extrem de fragmentate.
Iar analiza lor genetică a demonstrat că aparțin unor indivizi din specia noastră.
Concluziile, prezentate în nu mai puțin de patru studii care au apărut în revista Nature (le găsiți aici, aici, aici și aici), sunt de o importanță covârșitoare.
Așa cum spuneam, ele dovedesc faptul că Homo sapiens a creat cel puțin o cultură de tranziție, nu Homo neanderthalensis.
Apoi, vechimea lor, cca.
45.
000 de ani, arată fără echivoc că „ai noștri” pătrunseseră într-un mediu extrem de dur și într-o zonă a Europei, acolo unde se credea că ajunseseră mult mai târziu.
În fapt, unii specialiști subliniază în studiile amintite faptul că adaptarea la frig și la mediul glaciar european ar fi apărut mii de ani mai târziu la specia noastră.
Iar surprizele nu se opresc aici.
Analiza genetică a fragmentelor umane, inclusiv a unora descoperite în anii `30, arată că 12 dintre cele 13 fragmente, deși descoperite în perioade diferite, aparțin aceleiași linii mitocondriale.
Mai exact, aceeași linie maternă.
Asta înseamnă că ele aparțin fie unui singur individ, fie mai multor indivizi înrudiți pe linie maternă.
Și mai interesant este că ADN-ul mitocondrial se aseamănă cu cel al craniului descoperit la Zlaty Kun, Cehia, care este relativ contemporan cu fosilele scoase la lumină în Germania.
O altă asociere cu implicații profunde.
Din datele faunistice oferite de săpăturile în situl de la Ranis rezultă clar că indivizii trăiau într-un mediu glaciar (stepă arctică) dar și că erau vânători experimentați.
Dovadă stau resturile de ren, rinocer lânos, urs de peșteră sau cal sălbatic, ce poartă urme de intervenție antropică.
Astfel, spun specialiștii, avem de a face cu un grup uman redus, bazat probabil pe legături de sânge, dar extrem de mobil.
Această concluzie este susținută și de densitatea redusă a oaselor animale și a materialului litic, fapt care trădează locuiri de scurtă durată, periodice.
Nu mai puțin importantă este ideea expusă în unul dintre articolele citate, care susține că prezența lui Homo sapiens în situl de la Ranis poate să ajungă până la 47.
500 de ani.
O informație bazată pe descoperirea unor artefacte disparate la acest nivel stratigrafic, dar care are nevoie de mai multe cercetări în acest moment.
Foarte puține lucruri se știu despre acei pionieri ai speciei noastre care au făcut pasul spre Europa ultimei perioade glaciare.
Cel mai probabil, acești primi indivizi au migrat dinspre Orientul Mijlociu, via Anatolia și Balcani.
O altă rută, cel puțin la fel de folosită de comunitățile umane din paleolitic, era aceea din estul Mării Negre, prin zona Caucazului și, ulterior, a Crimeei.
Este cert însă că ei nu au lăsat urme genetice în populațiile actuale.
Cu alte cuvinte, au dispărut acum circa 40.
000 de ani, odată cu neanderthalienii, în urma unui episod climatic deosebit de dur.
Locul lor a fost luat, ulterior, de purtătorii altor culturi materiale, tot din specia Homo sapiens care, fapt cunoscut de multă vreme, a avut un avantaj major în fața neanderthalienilor, nu atât prin relativa superioritate tehnologică sau cognitivă, ci prin faptul că a avut un bazin demografic mult mai larg din care să aducă alți oameni.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!Sursa foto: profimediaimages.
ro
