Purtătorul acestei porecle, prietenul meu și al tuturor foștilor săi ucenici, a murit la 53 de ani.
Cred că am câte ceva de spus despre viața și moartea lui; nici una, nici alta nu au semănat câtuși de puțin cu viețile și cu morțile oamenilor obișnuiți.
Marele Maestru nu a fost un profesor în sensul curent al termenului, în primul rând pentru că n-a fost deloc profesor, ci chiar maestru; iar arta pe care a practicat-o el, ducând-o până la ultimele consecințe, se numește „libertate”.
A ales să trăiască absolut liber și a plătit asta cu sănătatea și apoi cu viața, știind tot timpul ce face.
Nu s-a mințit nicio clipă și n-a mințit pe nimeni.
El a ales un drum pe care a mers singur, totdeauna singur, deși a fost mereu înconjurat de oameni, ca nimeni altcineva (avea o uimitoare carismă, așa ca personajele din filme, și într-un anume sens asta a și fost: un personaj de film noir, al cărui regizor, producător și scenarist a fost tot el.
N-a lăsat pe nimeni să-i scrie nici măcar o replică, nici chiar pe Dumnezeu însuși.
A făcut totul de unul singur); niciunul dintre noi, foștii lui ucenici, n-am îndrăznit și nu îndrăznim să mergem pe drumul lui.
Da, i-am fost „puiuți”, cum spunea, dar arta lui nu s-a prea lipit de noi.
El a fost liber așa cum niciunul nu suntem, nu avem curaj să fim, nu riscăm să fim.
.
.
doar am văzut cum se termină.
O amintire: la unul dintre cursurile de filozofie ni s-a dat să batem câmpii pe opinia lui Spinoza, cum că „Libertatea este necesitatea înțeleasă” (dacă nu mă înșel, Spinoza nu s-a exprimat chiar așa, dar asta este forma cea mai populară a părerii lui).
Nu mai știu ce-am scris la examenul ăla, dar știu ce zic acum: bullshit! Libertatea este ce ceea ce vrei să faci (și faci), iar necesitatea este ceea ce nu vrei să faci (dar faci).
Din acest punct de vedere noi toți, dar absolut toți, suntem „necesitarieni”, numai Marele Maestru a fost „libertarian”.
Nu și-a pus nicio limită, niciodată, de nicio natură.
Când avea gust, se suia în avion și se ducea în Noua Zeelandă, să bea o bere – ba mai mult, îl lua cu el și pe unul dintre noi (unul mai sărac), ca să nu se plictisească pe drum.
Altă dată s-a dus în Transnistria, echipat în șlapi, maieu și bermude, cu borseta la brâu (celebra lui borsetă, fără de care nu ni-l mai putem imagina); nu-și luase nici măcar șapcă, și-a cumpărat de acolo un chipiu sovietic, cu stea roșie în frunte, de-au stat transnistrenii cu ochii pe el ca pe butelie, neștiind ce să creadă (e nebun? E spion? E trimis să-i verifice?).
Desigur, lista isprăvilor Marelui Maestru este nesfârșită, am vrut doar să dau o idee despre anvergura personajului; mi-e teamă însă că n-am reușit, pentru că e pur și simplu imposibil.
Cine nu l-a cunoscut nu va crede în veci că un astfel de om chiar a existat.
După moartea lui am stat de vorbă cu o bună prietenă, în cinstea căreia am deplină încredere.
Am întrebat-o ce părere are, care este – în ochii ei – raportul corect între necesitate și libertate.
A fost de acord cu mine că Marele Maestru a fost singura persoană cu adevărat liberă pe care a cunoscut-o vreodată, apoi a spus: „Uite, eu.
.
.
eu n-am făcut niciodată ce-am vrut.
Niciodată! Întotdeauna, de când mă știu, de când mă țin minte pe lumea asta, am făcut ce trebuia să fac.
Am umplut fiecare zi din viața mea cu treaba care era de făcut.
Care mi se dădea de făcut, pe care o aveam de făcut.
Dar niciodată, nici măcar o dată, n-am făcut ce voiam eu să fac.
După o vreme, dacă stau să mă gândesc, nici n-am mai vrut nimic.
Nimic pentru mine, adică.
Pur și simplu.
Am uitat (sau mai exact am trecut cu vederea) că există și libertate, posibilitatea libertății.
Să fac ce vreau eu! De necrezut, de neimaginat! Auzi.
.
.
ce vreau eu! Poate că, odată și-odată, o s-o fac și p-asta.
Mai am timp”.
Atunci mi-am dat seama care este adevărata moștenire pe care ne-a lăsat-o Marele Maestru.
Poate nu „moștenire”, cât „învățătură”: timpul.
Raportul omului cu timpul.
Prețul timpului, al duratei: „Lasă, nu fac asta azi, poate altă dată.
Sigur altă dată!”.
Ei bine, pentru el nu exista acest „altă dată” al nostru.
Făcea totul pe loc, în secundă, în clipă.
Cu alte cuvinte, el nu a trăit ca noi, într-o planificare perpetuă, permanentă („Azi spăl rufe, mâine duc copilul la dentist, poimâine mă uit pe net după oferte pentru concediul de la vară” etc), ci a trăit o singură zi eternă, pe care o umplea de fiecare dată cu cheful de moment: acum.
Azi.
Nu mâine, nu poimâine, nu; acum.
Niciunul dintre noi n-a putut menține ritmul ăsta.
Am încercat o vreme, dar era prea mult, deși eram o gașcă destul de rezistentă.
Dar n-am rezistat.
Privită dinafară, dintr-un punct „civil” de vedere, s-ar putea spune că Marele Maestru n-a făcut nimic cu viața lui.
Că a disprețuit tot ceea ce, pentru noi, cei banali, dă sens și valoare vieții; dar nu acesta a fost punctul lui de vedere.
Nu l-a interesat nimic din ce-i interesează pe oameni: i-a fost destul să ne urmărească cum ne zbatem, cum ne stresăm cu micile noastre preocupări de omuleți, dar el unul a refuzat să ia parte la balul mascat al societății.
A preferat să privească totul de dinafară – nu știu dacă de undeva de sus sau de undeva de jos (probabil că el ar râde în hohote de această distincție).
Aleg să-mi imaginez că odată, cândva, în prima lui tinerețe, Marele Maestru a semnat un fel de pact faustic cu sine însuși: „Night gathers, and now my watch begins.
It shall not end until my death.
I shall take no wife, hold no lands, father no children.
I shall wear no crowns and win no glory.
I shall live and die at my post.
I am the sword in the darkness.
I am the watcher on the walls”.
Și într-un fel, în felul lui cu totul special, chiar a fost.
_ Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.
ro
