Ce este corectitudinea politică?

Spread the love

Pentru mulți români, corectitudinea politică e o ideologie învăluită în ceață. Oamenii nu prea înțeleg ce e cu ea și, cu atât mai puțin, dacă trebuie salutată ori ba. Sintagma circulă, dar smogul de neînțelegeri, aproximații, jumătăți de adevăr, insinuări, piste false o însoțește pretutindeni. În paginile ce urmează mi-am propus să risipesc, atât cât mă pricep, o parte din ceață și să explic de ce fenomenul nu e chiar atât de inocent cum pare. Semnalmentele mele intelectuale? Urmăresc cu atenție dezbaterea de idei din Statele Unite (epicentrul controverselor legate de corectitudinea politică) și, pe un plan mai general, mă simt atașat de valori umaniste clasice precum individul, libertatea, rațiunea, toleranța (valori dinspre care minusurile corectitudinii politice se văd ușor).Inițial, recunosc, planul era să mă adresez, printr-un ziar de mare circulație, publicului larg. Adică acelui public care, hărțuit de griji, nu are timp să analizeze pe cont propriu toate năzăririle filozofice ale epocii. De aici efortul pedagogic din text: am ales o structură cât mai simplă (întrebări și răspunsuri), am făcut risipă de exemple, am optat pentru un limbaj clar (deși necolocvial). Din nefericire, eseul rezultat este atât de lung, încât nu poate fi găzduit într-un cotidian, alături de puciuri kaki, decolteuri fără prejudecăți și reclame la boabe columbiene. Aflat în încurcătură, a trebuit să aleg între a-l da la casat și a-l trimite unei reviste cum e Contributors, unde cititorii sunt educați și nu au, cu siguranță, nevoie de dăscăleala mea. Am ales varianta secundă, în speranța că până și un astfel de public educat va găsi, ici și colo, ceva de rumegat. Dacă nu informații brute, atunci măcar un anumit mod de a le sistematiza sau unele glose personale. Îmi cer, așadar, scuze cititorului avizat – nu cu gândul la el am scris. Subtitlul cel mai potrivit ar fi „ghid pentru oamenii grăbiți“.*****O mișcare de idei ce pune în centrul reflecției și acțiunii umane identitățile de grup: bărbați și femei, albi și negri, heterosexuali și homosexuali, tineri și vârstnici, slabi și grași, sănătoși și bolnavi etc.În materie de reflecție, e vorba de insistența excesivă asupra acestor identități, de transformarea lor într-o grilă universală, de invocarea lor permanentă, indiferent de subiectul discutat. De asemenea, e vorba de sugestia că relațiile dintre persoane cu identități diferite au întotdeauna ceva conflictual, tensionat, de luptă pentru putere. În fine, e vorba de teza că în orice diferend dreptatea e, în mod fatal, la cel ce aparține unui grup oprimat, marginalizat de-a lungul istoriei.În materie de acțiune, corectă politic este credința că identitățile defavorizate ieri (femeile, negrii, homosexualii etc.) trebuie favorizate azi prin măsuri, legi, practici.Nu mai citim o operă literară pentru a vedea cum sunt construite personajele, care sunt figurile stilistice și retorice, cum decurge povestea, care e construcția de ansamblu, ce predecesori îi putem găsi scriitorului etc. Ceea ce interesează e identificarea raporturilor de forță dintre personaje: nu cumva albii îi oprimă pe negri? Nu cumva detectăm urme de misoginie în comportamentul bărbaților? Nu cumva putem vorbi de homofobie? Această cheie de lectură e, desigur, legitimă și interesantă, numai că în ultimele decenii ea a devenit omniprezentă, hegemonică, preferată maniacal în zeci de mii de lucrări. Pentru mulți intelectuali, a devenit singurul mod de a se raporta la o carte, la un film, la un tablou.Nu mai analizăm un incident pornind de la fapte, ci de la identitățile de grup ale făptașilor. Dacă aflăm că X și Y s-au cotonogit, nu ne mai preocupă să știm ce fel de indivizi sunt cei doi, cine a început, cine a spus ce, cine a făcut ce, cum au reacționat martorii, în cât timp a venit poliția, ce concluzii s-au tras după derularea anchetei etc. În schimb, ni se pare esențial să vedem căror comunități aparțin cei doi. Nu cumva unul e tânăr și unul e bătrân? Și nu cumva tânărul e cel care l-a agresat pe bătrân? Și nu cumva întregul incident poate fi subsumat mai largului fenomen al vârstismului? Inutil de spus, identitățile de grup nu pot fi excluse a priori din analiza unui conflict. Problema apare când această lentilă devine unică. Și când, de dragul ei, există tendința de a măslui concluziile: dacă s-au bătut un tânăr și un bătrân, e musai vina tânărului. Și e musai pentru că urăște bătrânii. Orice altă desfășurare a ostilităților e exclusă, orice altă pricină de conflict e implauzibilă.Nu mai veștejim scăderile omenești în mod nuanțat, de la caz la caz. Să ne imaginăm că, plecând de la o polemică de idei, un ziarist înfuriat de o colegă publică un editorial și o descrie ca pe o „canalie“. Oribil, evident! Dar cum reacționează sensibilitatea de azi? Stabilește că ziaristul e mârlan? Că e imbecil? Că e sălbatic? Că e isteric? Nu. Vorbește automat de misoginie. Adică se uită la identitățile sexuale ale împricinaților și stabilește că ele, aceste identități, au iscat conflictul. Ori de câte ori un bărbat jignește o femeie, lucrul se întâmplă pentru că el e bărbat și pentru că ea e femeie. Celelalte vicii omenești (proasta creștere, agresivitatea, idioțenia, nebunia, impulsivitatea) nu mai există. S-au volatilizat. Singurul fel de a greși față de semeni este incorectitudinea politică. Din nou: nu spun că misoginia e o ficțiune sau că e tolerabilă. Ceea ce spun e că un bărbat poate greși și în alte feluri față de o femeie. Și, mai ales, că sexele nu joacă întotdeauna un rol. Mai există și alte păcate pe această lume. Răul e felurit, policrom.Este hip-hopul o muzică reușită? În mod normal, răspunsul la întrebare ține de considerente estetice: linie melodică, versuri etc. Corecții politic au însă alte criterii: ei se uită la cine cântă hip-hop și decid, pe cale de consecință, că nu e în ordine să-ți displacă genul. Negrii, ni se amintește, sunt o minoritate marginalizată, umilită. A nu le gusta muzica e expresia unei antipatii de rasă, o formă camuflată de extremism. Ceea ce, fără îndoială, în unele cazuri poate fi adevărat. Dar nu e mereu adevărat, nu e imediat adevărat. Există și oameni cărora le displace, pur și simplu, hip-hopul. Oameni care îl găsesc ușurel, repetitiv, dizgrațios – independent de orice judecată identitară. E rațional să-i acuzăm automat de rasism? La fel, e rațional să-i acuzăm de rasism pe toți cei care evită manelele? Gusturile variază și – stupoare – sunt orientate în genere de preferințe estetice, nu politice.Cine are dreptate când un individ cu dizabilități acuză de furt un individ fără dizabilități? De partea cui este adevărul? Bunul simț are un singur răspuns: decidem de la caz la caz. Căutăm să vedem exact ce s-a întâmplat și decidem în favoarea victimei. Adică în favoarea persoanei cu dizabilități (dacă ajungem la concluzia că acuzația e întemeiată) sau în favoarea persoanei fără dizabilități (dacă ajungem la concluzia că furtul nu a avut loc, iar acuzația e o calomnie). Cum reacționează corectitudinea politică? Nu se uită la ceea ce s-a întâmplat între cei doi (adică la fapte), ci la cine sunt cei doi (adică la identități). Consideră că, de vreme ce primul individ face parte dintr-un grup marginalizat de-a lungul timpului, e mai probabil ca dreptatea să fie la el. Trebuie să fim extrem de atenți la mărturia sa, ni se spune, să o tratăm cu un plusde încredere. Din păcate, acest mod de a gândi, potrivit căruia apartenența la grup bate recursul la fapte și argumente, adică cercetarea efectivă a împrejurărilor, s-a răspândit mult. Regula sună așa: în orice litigiu, cuvântul persoanelor din anumite grupuri atârnă mai greu decât cuvântul persoanelor din alte grupuri. Mărturia celui ce vine dintr-o categorie oprimată are întâietate. Există o aristocrație epistemică.Am învățat cu toții că o societate normală este cea în care orice bun se câștigă pe merit: regulile sunt aceleași pentru toți, câștigă cel mai priceput și mai râvnitor. Rezultatul unei competiții sportive are noimă numai dacă niciuna dintre echipe nu a fost avantajată. Notele dintr-un concurs școlar spun ceva despre calitatea elevilor numai dacă niciunul nu a trișat. O slujbă se acordă judicios numai dacă pretendenții au concurat de pe poziții egale, fără favoritisme. În opoziție față de acest model, corectitudinea politică propune ca distribuirea bunurilor sociale (bani, prestigii, slujbe, premii) să se facă în funcție de identitățile de grup. X% dintre bursele universitare trebuie acordate hispanicilor, Y% dintre scaunele parlamentare trebuie să revină femeilor, Z% dintre actorii unui film trebuie să fie homosexuali etc. Nu contează că sugestia e contrară mai tuturor constituțiilor și cartelor privitoare la drepturile omului (unde indivizii sunt considerați egali în fața regulilor). Contează doar să arătăm că suntem sensibili, grijulii, nobili.În universitățile nord-americane ale anilor ’80.Tot în America. Și în universități, dar mai cu seamă în afara lor.În ordinea reflecției, corectitudinea politică greșește îndemnându-ne să nu mai decidem în funcție de bun și rău, adevărat și fals, frumos și urât. Singurul lucru care contează este cui aparține o anumită afirmație sau acțiune. Ceea ce vine dinspre minorități e bun, frumos, adevărat. Ceea ce vine dinspre majorități e rău, urât, fals.În ordinea acțiunii, corectitudinea politică le induce minoritarilor ideea că nu pot reuși decât când sunt avantajați. Și le induce majoritarilor ideea că jocul social e reglat împotriva lor.În ambele variante, fenomenul duce la îngroșarea nevrotică a diviziunilor dintre oameni. Bărbații și femeile, albii și negrii, tinerii și bătrânii, slabii și grașii etc. sunt încurajați să se privească cu o suspiciune din ce în ce mai mare.Depinde de țara la care ne referim. În lumea anglofonă, e foarte răspândit: școlile, agențiile de presă, Hollywoodul, marile corporații, organizațiile neguvernamentale i-au adoptat masiv marotele. În alte țări, fenomenul e prezent în doze variabile, de la puțin la mult.Unii progresiști. Și mulți dintre extremiștii de stânga.Unii progresiști, toți liberalii, toți conservatorii, toți extremiștii de dreapta.Corectitudinea politică este gândită ca o soluție la problema urii (rasism, homofobie, vârstism, grasofobie etc.) Extremiștii de dreapta se opun pentru că nu văd în ură o problemă (ei înșiși fiind rasiști, homofobi etc.). Celelalte sensibilități enumerate se opun pentru că, deși văd în ură o problemă, consideră că există soluții mai bune.Există, așadar, diferențe între adversarii mișcării: unii vor să perpetueze ura, ceilalți vor să o combată altfel. Susținătorii corectitudinii politice caută să șteargă această diferență, pentru că le convine să se știe că toți cei ce nu sunt de acord cu ei au apucături extremiste. Criticii extremiști ai corectitudinii politice caută și ei să șteargă această diferență, pentru că le convine să fie asociați cu criticii moderați.Desigur. Cu excepția extremiștilor de dreapta, toți oponenții citați (progresiștii, liberalii, conservatorii) sunt onorabili.Psihologul american JONATHAN HAIDT, lingvistul canadian STEVEN PINKER (universitatea Harvard), filozoful american SAM HARRIS, comicul irlandez ANDREW DOYLE, politologul german YASCHA MOUNK (universitatea Johns Hopkins), lingvistul american JOHN MCWHORTER (universitatea Columbia), jurnalistul britanic ANDREW SULLIVAN (șeful revistei The New Republic în 1991-1996), jurnalista australiană CLAIRE LEHMANN (șefa revistei Quilette), comicul american JERRY SEINFELD, romancierul peruan MARIO VARGAS LLOSA, eseistul american COLEMAN HUGHES, economistul american LAWRENCE SUMMERS (rector la Harvard în 2001-2006), economistul american GLENN LOURY (universitatea Brown), biologul britanic RICHARD DAWKINS, jurnalista americană BARI WEISS (New York Times, 2017-2020), comicul britanic ROWAN ATKINSON, sociologul american NICHOLAS CHRISTAKIS (universitatea Yale), eseista americană CAITLIN FLANAGAN (revista The Atlantic), matematicianul american ALAN SOKAL, eseistul american GREG LUKIANOFF, comicul englez RICKY GERVAIS (creatorul serialului The Office), economistul american JOHN COCHRANE, filozoful american MICHAEL SHERMER, jurnalistul scoțian ANDREW NEIL (B.B.C., 1995-2020), eseista britanică HELEN PLUCKROSE, politologul american MARK LILLA (universitatea Columbia), fizicianul american LAWRENCE KRAUSS.Genul acesta de întrebare ține deja de corectitudinea politică (ne uităm la identitățile celor ce opinează, nu la ce opinează). Dar se poate răspunde lesne recurgând chiar la lista de mai sus. Claire Lehmann, Helen Pluckrose, Bari Weiss și Caitlin Flanagan sunt femei. Andrew Sullivan și Andrew Doyle sunt homosexuali. Coleman Hughes, Glenn Loury și John McWhorter sunt negri. Bari Weiss este lesbiană. Jerry Seinfeld, Steven Pinker, Lawrence Krauss, Sam Harris, Jonathan Haidt, Lawrence Summers și Yascha Mounk sunt evrei. Helen Pluckrose este supraponderală. Lawrence Krauss, Sam Harris, Richard Dawkins și Michael Shermer sunt atei militanți.Iată o listă de practici, teorii, discipline, argumente, noțiuni înrudite: acțiune afirmativă, discriminare pozitivă, cote de „gen“, teoria critică a raselor, cancel culture, wokeness, identity politics, social justice, virtue signaling, microaggressions, safe spaces, cultural appropriation, D.E.I. (diversity, equity and inclusion).Susținătorii corectitudinii politice au obiceiul de a-și stigmatiza adversarii. În loc să le invalideze argumentele, îi decretează rasiști, misogini, homofobi ș.a.m.d. Etichetele sunt gândite să ostracizeze social, să intimideze, să scoată din joc (tocancel). În românește s-a impus formula „cultură a anulării“.Fără îndoială, activiștii pot pretinde că, în fond, nu fac decât să-și utilizeze libertatea de expresie. Dacă ei socot că un ins are idei și purtări toxice pentru comunitate, îl numesc ca atare – și, eventual, îl evită. Baiul este că, posedând criterii excentrice, militanții corecți politic descoperă „păcătoși“ pretutindeni. Scrutată prin ochelarii lor, umanitatea e o adunătură de fanatici. Ceea ce înseamnă că o pârghie legitimă (să-i spunem indignare) ajunge să fie folosită împotriva unor oameni adeseori inocenți.De altfel, activistul nu se mulțumește întotdeauna să îl evite el pe cel antipatizat. Vrea să îl evite și alții. Și depune diligențe în acest sens. Poate sintagma „cultură a anulării“ nu ar fi avut lipici, dacă nu s-ar fi înregistrat numeroase cazuri de abuz. Cazuri în care activiștii s-au străduit să provoace concedierea celui luat în vizor, suspendarea unor evenimente la care el participa, ruperea de contracte și legături. Presiunea socială ia, în asemenea cazuri, chipul neliniștitor al hărțuirii.Fac paradă de virtute (virtue signaling) persoanele care, deși nu sunt foarte interesate de cauzele corectitudinii politice, le asumă în chip zgomotos. Temându-se să nu fie judecate pentru tăcere, ele intră în cor, plusează, caută să se facă văzute. E un conformism al fricii. E un mod de a spune „Iată, ne găsim de partea bună a lucrurilor. Nu ne suspectați!“Adepții corectitudinii politice au un mod selectiv de a se indigna. Vorbesc enorm despre „patriarhatul“ din țările occidentale (deși acolo condiția femeii s-a îmbunătățit mult în ultimul secol), dar ezită să condamne patriarhatul din țări extra-occidentale unde femeile nu au voie să meargă la școală sau sunt ucise cu pietre pentru adulter. Adepții corectitudinii politice vorbesc enorm despre trecutul colonialist al civilizației occidentale (deși aceasta a făcut pași serioși pentru a-l lăsa în urmă, ca dovadă însăși apariția corectitudinii politice!), dar ezită să amintească că mai toată istoria omului, în oricare civilizație, este un lung șir de anexări, cruzimi, jafuri, înrobiri. Adepții corectitudinii politice vorbesc enorm despre islamofobia din țările occidentale (unde musulmanii continuă totuși să imigreze, riscându-și chiar viața pentru asta), dar sunt timizi când vine vorba de islamofobia din alte țări (a se vedea China, unde populația uigură face obiectul unor inginerii sociale teribile). Născută în Occident, corectitudinea politică e o mișcare cu un puternic afect anti-occidental. Este motivul pentru care criticii săi invocă „ura de sine“. Și este motivul pentru care a fi împotriva corectitudinii politice, trebuie subliniat, nu echivalează cu a fi împotriva Occidentului.Ideologia de care ne ocupăm abundă – sper că devine evident – în incoerențe, în teze contradictorii. Contradicția inerentă urii de sine poate fi exprimată și astfel: activiștii găsesc o plăcere imensă în denigrarea Europei, pe care o acuză în cor de toate relele pământului – de unde ar reieși că, din punctul lor de vedere, vinile diferitelor civilizații pot fi comparate și, la urmă, ierarhizate. Pe de altă parte, aceiași activiști sar ca arși dacă cineva afirmă că Europa are realizări demne de admirația întregii lumi (bunăoară, carta drepturilor omului) – de unde reiese că de fapt, din punctul lor de vedere, meritele diferitelor civilizații nupot fi comparate și ierarhizate. Personal, nu caut aici să încurajez sau să descurajez ierarhiile. Constat doar că, îmbătată de ură de sine, corectitudinea politică se calcă singură pe pantofi: când e să scoată la iveală vinile europene, ierarhiile sunt binevenite; când e să pună în lumină meritele europene, ierarhiile sticlesc imperialist. Avid să denunțe intoleranța, secolul XXI vorbește foarte mult de fobii. Eu aș vorbi, în acest caz, de sinefobie – adică de alergia noastră la noi înșine.Un străin care vorbește cu accent limba țării de adopție simte un anumit disconfort când, într-o conversație amabilă, de toată ziua, e întrebat din ce țară vine. Întrebarea nu are nimic răutăcios, dar ea îi amintește că e nițel diferit, că alteritatea sa e observată și, poate, judecată. Același vag sentiment de inconfort îl are un bărbat de doi metri când e întrebat dacă a făcut baschet. Sau o mamă cu mulți copii când e întrebată cum se raportează la femeile de carieră. Corectitudinea politică numește asemenea difuze afronturi microagresiuni (microaggressions). Și le condamnă, fie că sunt intenționate, fie că sunt involuntare. Are sau nu dreptate să le condamne? Părerea mea este că, indiferent ce credem despre cele trei exemple, migroagresiunile sunt o problemă reală. Și că, unsă cu ceva tact, cu un plus de atenție la împrejurări și interlocutori, frecarea socială ar avea de câștigat. Ne-am simți cu toții mai bine. Pe de altă parte, corectitudinea politică tinde să gonfleze această problemă, să facă din țânțar armăsar. Un exces este că ea identifică microagresiuni la tot pasul, adică inclusiv acolo unde nu există. Pentru noua ideologie, interacțiunea de zi cu zi e o ploaie torențială de microafronturi, o furtună de discriminări. Un alt exces, derivat din primul, este că propune ca soluție amenajarea de safe spaces („spații sigure“). Ce sunt spațiile sigure? În unele universități nord-americane, studenții minoritari care nu mai suportă stresul frecării sociale se refugiază în încăperi unde nu au acces studenții majoritari. Sunt spații plăcute, relaxante, unde capeți garanția că, pentru o oră sau două, ești între ai tăi și îți tragi sufletul. Evident, ar fi greșit să credem că aceste „adăposturi“ sunt ubicue în universitățile contemporane. Dar simplul fapt că în urmă cu un deceniu nu existau iar acum există arată o involuție. Tot așa cum arată o involuție faptul că, în aceleași universități, ideea căminelor separate pe rase a încetat să mai fie un tabu. Dacă te retragi o oră în timpul zilei, de ce nu te-ai retrage cu totul în timpul nopții? Alungată din instrumentarul social al majorităților, segregarea dă semne că învie în instrumentarul social al minorităților.O discretă invitație la segregare este și protestul corectitudinii politice la adresa a ceea ce ea numește „furt identitar“ (cultural appropriation). E, de pildă, normal ca o familie irlandeză din New York să deschidă un restaurant cu mâncare amerindiană? Răspunsul simțului comun: evident. Răspunsul noului activism: nu, nu e normal. După ce europenii au furat pământul indigenilor, vociferează corectitudinea politică, acum le fură și gastronomia. Amerindienii trebuie lăsați să se bucure de identitatea lor. Deschiderea restaurantului ar fi o insultă, un mod de a le jefui obiceiurile. Inutil să comentez că acest mod gelos de a privi relațiile dintre culturi pune căluș înseși firii umane. Istoria speciei noastre e un continuu și frenetic schimb între civilizații. Schimbăm cuvinte, datini, mâncăruri, haine, simboluri, bani, zei. Cum să-ți imaginezi că fiecare trib stă cuminte în pătrățica lui geografică, consumând numai cultura pe care ea însăși o produce? E suficient să privim în jur: omul secolului XXI se îmbracă după croi european, își gătește paste italienești, durează zgârie-nori ca în America, numără ca arabii, deschide săli de arte marțiale japoneze în Africa, scrie romane în stil rusesc, pufăie trabucuri cubaneze, se tatuează cu ideograme chinezești, cântă hip-hop la Seul și, fie-mi îngăduit să observ, preia teorii californiene despre cultural appropriation la București, Cluj sau Iași. Frumusețea culturilor e să comunice, nu să se ghetoizeze. Bizareria timpului actual este însă că ne obligă să apărăm adevăruri banale, lucruri știute dintotdeauna.Trăim într-o epocă a hiper-sensibilității. Oamenii crescuți în spiritul corectitudinii politice se simt foarte ușor jigniți, discriminați, luați peste picior. Cine a văzut scene precum aceea în care, la Yale, în 2015, sociologul Nicholas Christakis a fost muștruluit aiurea de studenți știe că hiper-sensibilitatea merge, uneori, până la isterie. Cea mai banală remarcă, cel mai nesemnificativ gest, cea mai palidă intonație pot fi citite suspicios și considerate ofensatoare. Adică pricină de tulburare interioară pentru „victime“. Celebrate din toate amvonurile, identitățile de grup se dovedesc, prin urmare, extraordinar de fragile. De unde și sugestia unora că noua generație este alcătuită din snowflakes („păpădii“, cu o traducere liberă). Totul o jignește, totul o clatină. Lumea, doldora de micro- și macro-agresiuni, e un iad de care nu te poți păzi decât în interiorul căptușit al „spațiilor sigure“.Îmi permit să observ că fenomenul are, în sine, ceva paradoxal. Niciodată, în istoria civilizației, oamenii nu au fost totuși mai toleranți decât azi. Dar niciodată, în istoria civilizației, oamenii nu s-au acuzat unii pe alții mai des de intoleranță. În secolul XXI, a pretinde că ceilalți sunt misogini, rasiști, homofobi, transfobi, islamofobi, clasiști, xenofobi, grasofobi, vârstiști a devenit un fel de „bună ziua“. Ne trezim și ne culcăm cu bucuria de a constata că viețuim într-un ocean de fanatism și că îl putem denunța, în cuvinte acide, la fiece pas. Suntem, într-un fel, era fobofiliei. Născuți între oameni imperfecți, dar mai decenți ca niciodată, adorăm să îi descoperim odioși, să le inventăm vini grandioase, să-i ponegrim. Ce plăcere să putem demasca! Acum 500 de ani, când specia șiroia de intoleranță, prea puțini erau preocupați să o arate cu degetul. Astăzi, când intoleranța a scăzut la cote istorice, toți acuză pe toți de intoleranță. Fobofilia este una dintre ironiile veacului.Susținătorii corectitudinii politice ajung, uneori, foarte departe cu teoriile lor. Există activiști pentru care noțiunea de „matematică pură“ e suspectă, deoarece sugerează că există și matematici grosolane, inferioare. Există activiști pentru care expresiile „câmp disciplinar“ și „muncă de teren“ ar trebui eliminate din pedagogie, deoarece le evocă elevilor ogoarele pe care munceau sclavii negri. Există activiști pentru care zgârie-norii nu fac decât să accentueze estetica falică a orașelor, manifestă în obeliscuri, foișoare, turnuri, columne, fleșe. Există activiști pentru care faptul că facultățile de medicină ignoră terapiile vracilor din Orient vădește șovinism științific. Există activiști pentru care glaciologia are semnalmentele unei științe machiste, de vreme ce tratează gheața ca pe un obiect pasiv, numai bun de cunoscut prin metode de cercetare masculine (măsurători, predicții, control, penetrare). Există activiști pentru care a folosi tacâmuri nu ține de igienă și eleganță, ci de o anumită rigiditate a burghezului, incapabil să priceapă farmecul mâncatului cu mâna. Există activiști pentru care dorința profesorilor de a avea elevi silitori și disciplinați ascunde un mod „alb“ de a înțelege educația, elevii de altă culoare fiind asupriți cu exigențe străine de ei. Există activiști pentru care a lăuda un mare artist ca pe un „aristocrat al spiritului“ denotă clasism, căci irizează pozitiv ideea de aristocrație. Există activiști pentru care a vrea să știi de unde a izbucnit o epidemie este xenofob, căci revine la a vrea să asociezi răul cu o țară anume. Există, în fine, activiști pentru care Scriptura păcătuiește prin misoginie ori de câte ori pomenește de „Tatăl nostru“ sau de „Fiul Domnului“. De ce nu „Mama noastră“? – sună interpelarea. De ce nu „Fiica Doamnei“? Nu putem avea o filologie mai inclusivistă? A da dovadă de wokeness înseamnă, așadar, a fi vigilent, a fi mereu treaz, a identifica și denunța cele mai mărunte semne de discriminare. Numesc vigilighenție familia celor ce monitorizează neobosit viața socială și se grăbesc să-și acuze semenii de homofobie, rasism, sexism etc. Citeste restul articolului pe Contributors.ro

Lasă un răspuns